fronton sn [At: ODOBESCU, S. I, 391 / Pl: ~oane / E: fr fronton] (Aht) 1 Element de formă triunghiulară, mărginit de o cornișă, care încoronează fațada unui edificiu. 2 Element alcătuit dintr-o cornișă curbă sau frântă, care se găsește deasupra intrării unui edificiu, deasupra unei uși etc.

*FRONTON (pl. -oane) sn. 💒 Ornament de formă triunghiulară sau în segment de cerc, deasupra porților, ușilor sau ferestrelor unei clădiri, adesea împodobit cu figuri sau alte decorațiuni (🖼 2218, 2219) [fr.].

FRONTON, frontoane, s. n. Element de arhitectură, alcătuit de obicei dintr-o cornișă curbă sau frîntă, care se găsește deasupra intrării unui edificiu, deasupra unei uși etc. Două uși în dreapta... masive, cu frontoane bogat sculptate... duc spre apartamente. CAMIL PETRESCU, T. II 173. Magia razelor căzute din soare se aprindea cînd pe un fronton de templu, cînd pe un creștet de statuie. ANGHEL-IOSIF, C. L. 6. Frumoasa stelă cu doi lei culcați pe frontonul ei. ODOBESCU, S. II 416.

FRONTON s.n. Element arhitectonic format dintr-o cornișă de formă curbă sau triunghiulară, situat deasupra intrării unui edificiu. [Pl. -oane. / < fr. fronton].

FRONTON s. n. 1. element arhitectonic format dintr-o cornișă de formă curbă sau triunghiulară, deasupra intrării principale a unui edificiu. 2. element arhitectural decorativ deasupra unei porți ieșinde a construcției, a ușilor, ferestrelor etc. (< fr. fronton)

FRONTON ~oane n. Element arhitectonic situat deasupra intrării unei clădiri sau între cele două pante ale acoperișului. /<fr. fronton

fronton n. ornament de arhitectură, obișnuit triunghiular, ce se pune d’asupra porților unei clădiri.

*frontón n., pl. oane (fr. fronton, d. it. frontone, fronton; lat. frónto, -ónis, om cu fruntea mare). Arh. Ornament triangular saŭ demĭ-circular deasupra intrăriĭ principale a unuĭ edificiŭ. V. fruntar.

fronton s. n., pl. frontoane

fronton s. n., pl. frontoane

fronton s. n., pl. frontoane

fronton, pl. frontoane