expectativă sf [At: GM (1854), 326²/70 / V: (înv) esp~ / Pl: ~ve / E: fr expectative] 1 Așteptare a unui lucru (întrevăzut ca posibil prin calcule sau promisiuni) sau a unui moment (favorabil pentru acțiune) Si: (înv) expectanță (1); (rar) expectație (1). 2 Neintervenție într-o situație care se poate soluționa de la sine Si: (înv) expectanță (2); (rar) expectație (2). 3 (Înv) Drept de candidatură la un post care urmează să devină vacant Si: (rar) expectație (3).

EXPECTATIVĂ s. f. Așteptare bazată pe anumite drepturi, promisiuni, probabilități sau calcule; neintervenție în anumite chestiuni sau situații în așteptarea unui moment potrivit. În aparență, politica Franciei în Principate era o politică cu totul de expectativă. GHICA, S. 176. ◊ Expr. A fi (sau a sta) în expectativă = a fi (sau a sta) în așteptare, pentru a interveni la momentul oportun.

EXPECTATIVĂ s.f. Așteptare, speranță întemeiată pe anumite drepturi, probabilități sau promisiuni; expectație. [Var. espectativă s.f. / < fr. expectative, cf. lat. expectare – a aștepta].

EXPECTATIVĂ s. f. așteptare, speranță întemeiată pe anumite drepturi, promisiuni sau probabilități; expectație. (< fr. expectative)

EXPECTATIVĂ ~e f. Așteptare a unui moment potrivit (bazată pe anumite calcule, promisiuni etc.) pentru a interveni într-o situație, într-o chestiune. [G.-D. expectativei] /<fr. expectative

expectativă f. așteptare întemeiată pe promisiuni sau probabilități: a rămânea în expectativă.

*expectatívă f., pl. e (fem. d. expectativ; fr. -ive). Așteptare bazată pe promisiunĭ orĭ probabilitățĭ: a sta în expectativă.

ESPECTATIVĂ s.f. v. expectativă.

expectativă s. f., g.-d. art. expectativei; pl. expectative

expectativă s. f., g.-d. art. expectativei; pl. expectative

expectativă s. f., g.-d. art. expectativei; pl. expectative

expectativă