14 definiții pentru edict edictum


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

EDÍCT, edicte, s. n. 1. (În Roma antică) Act prin care un magistrat făcea cunoscute normele de drept și formele juridice aplicate în timpul magistraturii sale. 2. (În Antichitate și în Evul Mediu) Decret imperativ cu caracter normativ promulgat de un monarh sau de o autoritate laică sau bisericească superioară cu privire la o anumită problemă. – Din lat. edictum, germ. Edikt.

edict sn [At: INSTRUCȚII, 3/1 / V: (înv) ~dit, (îvr) ~tum / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat edictum] 1 (În Antichitate și în Evul Mediu) Decret important cu caracter normativ dat de un monarh sau de o autoritate bisericească superioară cu privire la o anumită problemă. 2 (În Roma antică) Act prin care un magistrat făcea cunoscute normele de drept și formulele juridice aplicate în timpul magistraturii lui.

EDÍCT, edicte, s. n. 1. (În Roma antică) Act prin care un magistrat făcea cunoscute normele de drept și formele juridice aplicate în timpul magistraturii lui. 2. (În antichitate și în evul mediu) Decret important cu caracter normativ dat de un monarh sau de o autoritate bisericească superioară cu privire la o anumită problemă. – Din lat. edictum, germ. Edikt.

EDÍCT, edicte, s. n. (În Roma antică) Act prin care cei numiți într-o magistratură arătau activitatea lor trecută și anunțau programul de activitate viitoare, adesea sub formă de norme juridice. ♦ (În dreptul feudal) Act emis de un monarh prin care statornicea norme imperative, de obicei cu privire la o singură problemă. Edictul din Nantes de la 1598.

EDÍCT s.n. Lege, ordonanță prin care un înalt magistrat roman (mai ales pretorul și, sub imperiu, împăratul) își arăta activitatea trecută și anunța programul activității viitoare, adesea sub formă de norme juridice. ♦ Act, decret emis de un monarh prin care se stabileau norme imperative cu privire la o anumită problemă. [Pl. -te, -turi. / < lat. edictum, cf. fr. édict].

EDÍCT s. n. 1. lege, ordonanță prin care un înalt magistrat roman își arăta activitatea trecută și anunța programul activității viitoare. 2. act, decret imperativ emis de un monarh sau de o autoritate laică ori bisericească. (< lat. edictum, germ. Edikt)

edict n. ordonanță sau lege promulgată de un suveran.

*edíct n., pl. e (lat. edictum, d. edicere, a pronunța, a hotărî. V. zic). Lege, ordonanță pronunțată de un suveran: edictu de la Nantes, pin care Enric IV acorda protestanților libertatea cultuluĭ, fu revocat maĭ tîrziŭ de Ludovic XIV.

Nantes n. (cit. Nant), oraș comercial și port în Franța: 183.000 loc. Construcțiuni de corăbii și mașini, rafinerii, manufacturi. Edictul din Nantes publicat de Henric IV în 1598 (revocat de Ludovic XIV în 1685), acordă protestanților libertatea cultului și admiterea la funcțiunile publice.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

edict, edicte s. n. 1. (În Roma antică) Act prin care un magistrat făcea cunoscute formele juridice și normele de drept aplicate în timpul magistraturii lui. 2. (În antichitate și în evul mediu) Decret normativ important dat de o autoritate bisericească superioară sau de un monah cu privire la o anumită problemă. ◊ Edictul de la Milano = edict dat de Constantin cel Mare în anul 313, prin care s-a stabilit libertatea religioasă, răspândirea și impunerea creștinismului în tot Imperiul roman de răsărit și de apus și dincolo de hotarele lui. – Din lat. edictum, germ. Edikt.

Intrare: edict
edict1 (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • edict
  • edictul
  • edictu‑
plural
  • edicte
  • edictele
genitiv-dativ singular
  • edict
  • edictului
plural
  • edicte
  • edictelor
vocativ singular
plural
edict2 (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • edict
  • edictul
  • edictu‑
plural
  • edicturi
  • edicturile
genitiv-dativ singular
  • edict
  • edictului
plural
  • edicturi
  • edicturilor
vocativ singular
plural
edictum
cuvânt din altă limbă (I4)
  • edictum
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

edict edictum

  • 1. (În Roma antică) Act prin care un magistrat făcea cunoscute normele de drept și formele juridice aplicate în timpul magistraturii sale.
    surse: DEX '09 DLRLC DN
  • 2. în Antichitate în Evul Mediu Decret imperativ cu caracter normativ promulgat de un monarh sau de o autoritate laică sau bisericească superioară cu privire la o anumită problemă.
    surse: DEX '09 DLRLC DN attach_file un exemplu
    exemple
    • Edictul din Nantes de la 1598.
      surse: DLRLC

etimologie: