dârlog sm [At: PSALT: SCH. 55 / V: (îrg) dăl~, doi~, (reg) dăr~, ~oagă sf târloagă sf / Pl: ~gi / E: nct] 1 Parte a căpăstrului sau a frâului de sub botul calului, de care se ține cu mâna când se merge la pas. 2 Curea de sub bărbia calului. 3 Capăt al curelei unui căpăstru. 4 Capăt al frâului de care se ține la călărie. 5 (Pex) Frâu. 6 (Pex) Zăbală. 7 (Fig) Conducere. 8 (Îf dârloagă) Cal slab. 9 (Îaf) Cal neîngrijit. 10 (Îs) Cal de ~oagă Mârțoagă. 11 (Îs) Slugă la (sau după) ~oagă Om de nimic. 12 (Îas) Om fără slujbă. 13 (Îas) Om foarte sărac. 14 (Îe; reg) A-i pune cuiva ~gii de nas A ține sub ascultare strictă pe cineva. 15 (Îf dârloagă) Prostituată. 16 (Ban; lpl) Lemne de care se înhamă caii la trăsură. 17 (Reg) Curea la îmblăciu. 18 (Reg) Curelușă cu care se leagă biciul de codiriște. 19 (Mun) Sfoară cu care se leagă ițele la războiul de țesut. 20 (Reg) Bucăți de lână legate între ele, pe care le pun femeile deasupra urechilor, pentru a așeza pe ele cozile. 21 (Reg) Ciot.

DÂRLOG dârlogi m. mai ales la pl. 1) Cureaua frâului pentru călărie, cu ajutorul căreia se conduce animalul. 2) Ștreang legat de căpăstru, pe care îl ține în mână cel ce merge alături de cal. /Orig. nec.

dălog sn vz dârlog

dărlog sn vz dârlog

dârloagă sf vz dârlog

DÎRLOG², dîrlogi, s. m. (Mai ales la pl.) Cureaua frîului pentru călărie; ștreangul legat de căpăstru, pe care îl ții în mînă cînd duci calul de aproape. V. hăț. Ne dădeam jos din căruță și pleoscăind din cizme, unul punea mîna pe dîrlogi, altul punea umărul la leocă. GALACTION, O. I 453. Văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. HOGAȘ, M. N. 8. Moș Nichifor apucă iepele de dîrlog și cîrnește căruța. CREANGĂ, P. 128. La roșul se ducea... Mîna pe dîrlogi punea, Pe spate mi-l netezea, De șa că se sprijinea. TEODORESCU, P. P. 523.

dârlog(i) m. pl. hățurile dela frâul calului: apucă caii de dârlogi ISP. [Vechiu-rom. dălog: cf. slav. DOLOGATI, a adăoga, a pune la].

dălóg V. dîrlog.

dîrlóg și (vest, Dobr. Suc.) dălóg și (Bihor) dológ m. (vsl. do-logŭ, adaus, compus ca și pîr-, po-, pot- și ză-log. V. oblojesc). Pl. Curelele cu care călărețu conduce calu și care-s patru (doŭă ale zabaleĭ și doŭă ale zăbăluțeĭ). La calu înhămat, curelele de la bot pînă la hățurĭ. Trans. (dălog). Pana (cureaŭa) căpăstruluĭ. – Și dalog (Suc.).

dârlog (curea) s. m., pl. dârlogi

dârlog (curea) s. m., pl. dârlogi

dârlog (cureaua frâului) s. m., pl. dârlogi

dârlog, -gi.

dîrlog (dîrlogi), s. m. – 1. Curea, frîu. – 2. Perniță folosită ca suport pentru coc (în Trans.). – Var. dălog (sec. XVI, înv.), dîrloagă. Sl. *dologŭ „adăugat”, de la dologati „a adăoga” (Cihac, II, 91; Tiktin; Candrea; Scriban; Philippide, II, 268). Sunetul r nu este clar, însă cf. bîrlog, pîrlog. Cuvîntul se folosește mult în expresia slugă la dîrloagă, literal „slugă de categorie joasă”; astăzi se înțelege aproape general ca „serv al cuiva care nu are rangul de a avea servi” sau „persoană care a decăzut mult”. Astfel se explică faptul că dîrloagă are astăzi sensul de „persoană neînsemnată” (Scriban), sau chiar „mîrțoagă” (Candrea), probabil fără nici un fundament real. Totuși, în general se consideră că dîrloagă „mîrțoagă” este cuvînt diferit de dîrlog „frîu”; după Candrea, dîrloagă este legat de bg. draglă „slabă”.

dălogi, dîrloagă, dîrlogi, dologi TDRG și DA lasă aceste cuvinte fără etimologie ; CADE și DLRM explică pe dîrloagă prin bg. дръгла „slabă”, ceea ce nu se potrivește nici pentru sunete, nici pentru înțeles. Pușcariu, DR, III (1924), p. 832-833, construiește o etimologie foarte complicată pentru dârlogi : bg. удило, care e pentru un mai vechi *udidlo din acesta din urmă ar veni un rom. *udirlă, căruia i s-a adăugat sufixul -og și care ar fi pierdut pe u inițial, luat drept numeralul un „mai ales fiindcă cuvîntul e întrebuințat cu deosebire la plural” ; dălog ar îi o formă mai nouă din udilo Dar cît de vechi ar trebui să fie cuvîntul pentru a fi păstrat pe d din sufixul bulgar ? Nici un alt nume de instrument de origine bulgară nu l-a păstrat (vezi și mocirlă). Dacă cuvîntul se folosește mai ales la plural, nu era de loc normal să se confunde u- cu un (udîrlogi nu putea ti luat drept un dîrlogi). Dălog e dat de dicționare ca arhaic față de dîrlog. În sfîrșit, trebuie avută în vedere și varianta dologi (DA ; doloji la Teaha, p. 221). Această din urmă variantă, răspîndită în nordul țării, ne dă cheia etimologiei. Sensul se reduce în general la „element adăugat”, fie la căpăstru sau frîu, fie la îmblăciu sau la coafură. Fără a cunoaște varianta dologi, DU a recunoscut elementul esențial al înțelesului și trimite la sl. dolagati „a adăuga, a pune la”. Precizez că trebuie să pornim de la rus. доложить sau ucr, доложити. A existat în slavă un substantiv dologŭ ? Scriban, pornind fără îndoială de la DU, nu se sfiește să-l insereze ca atestat, adăugînd pentru confirmare pe pîrlog, polog, potlog, zălog (se mai putea adăuga olog, răzlog ; limbile slave mai cunosc și alte derivate cu prefixe). În orice caz, în romînește nu este nici o urmă a unui verb a doloji, de la care să considerăm că dolog e postverbal. S-ar părea că dolog e de origine ucraineană, iar dălog reproduce pronunțarea rusească (cf. dămol pentru domol) ; grupul rl este expresiv (SCL, X (959), p. 206-209), iar ă a devenit î înainte de rl. Scriban a văzut just, după părerea mea, că dîrloagă aparține aceleiași familii, dar explicațiile lui nu corespund : dîrloagă ar însemna „anexă, iedec, adaus, nu stăpîn”, iar slugă la dîrloagă ar fi tot una cu „slugă la slugă”. În realitate cal de dîrloagă e „cal de adaos”, folosit în special pentru eforturi scurte și grele (de exemplu , cum am apucat personal, la tiamvaiele care aveau de urcat o pantă). Se înțelege că pentru astfel de muncă nu se repartizau cai buni, și pe de altă parte îngrijirea unui astiel de cal este și mai anevoioasă și mai puțin prețuită decît a unul cal bun.

dârlóg, dârlogi, s.m. (reg.) Curea, frâu: „...doi apucă caii hinteiului de dârlogi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 160). – Din sl. *dologǔ „adăugat” (Candrea, după DER).

dârlog², s.m. – v. dârloagă.

dârlog¹, dârlogi, s.m. – (reg.) Curea, frâu. – Et. nec. (DEX, MDA); din sl. *dologǔ „adăugat” < dologati „a adăuga” (Cihac, Tiktin, Candrea, Scriban, Philippide, cf. DER).