DEZOLARE, dezolări, s. f. Mâhnire adâncă; deprimare. ♦ Fig. Singurătate tristă și apăsătoare; pustiu, pustietate. – V. dezola.

dezolare sf [At: BARIȚIU, P. A. I, 289 / S și: (înv) deso~ / Pl: ~lări / E: dezola] 1 Pustietate. 2 (Fig; rar) Loc pustiu Si: (înv) dezolație (2). 3 Deprimare.

DEZOLARE, dezolări, s. f. Mâhnire adâncă; deprimare. ♦ Fig. Loc, mediu caracterizat printr-o singurătate tristă și apăsătoare; pustiu, pustietate. – V. dezola.

DEZOLARE s. f. 1. Mîhnire adîncă, tristețe, jale. De n-ar fi fost măcar atîta soare Și-atîta dezolare La fiecare poartă. D. BOTEZ, P. O. 172. Și mi-e inima, zadarnic, de răstriște încercată: Pentru veci sub dezolare nu se poate mormînta. MACEDONSKI, O. I 31. 2. Fig. Pustiu, pustietate, singurătate tristă și apăsătoare. Se află printre aceste văi unele cărora furtunile le-au smuls pădurile de brazi, lăsîndu-le pustii și stranii, în marea lor dezolare. BOGZA, C. O. 96. [Cîrciumile] aveau un aer de părăsire și dezolare. SADOVEANU, B. 162. Ce sinistră evocare a naturii! Castelul pe stînca colțuroasă... fulgerele dese și tăcute luminînd dezolarea naturii. GHEREA, ST. CR. III 298.

DEZOLARE s.f. 1. Tristețe, jale, mîhnire adîncă; dezolațiune. 2. (Fig.) Singurătate tristă și apăsătoare; pustiu. [< dezola].

DEZOLARE s. f. 1. tristețe, jale, mâhnire adâncă. 2. (fig.) singurătate apăsătoare; pustiu. (< dezola)

DEZOLARE ~ări f. Stare de apăsare sufletească profundă și persistentă; depresiune; deprimare. /v. a dezola

dezolare f. 1. devastare completă, ruină desăvârșită; 2. fig. mâhnire mare, durere adâncă.

* dezolațiune f. (lat. desolátio, -ónis). Mare devastare. Fig. Întristare extremă. – Și -áție și -áre.

dezolare s. f., g.-d. art. dezolării; pl. dezolări

dezolare s. f., g.-d. art. dezolării; pl. dezolări

dezolare s. f., g.-d. art. dezolării; pl. dezolări

DEZOLARE s. v. jale.