cuviință sf [At: TETRAEV. (1574) 239 / V: (înv) ~venin~ / Pl: ~țe / E: ml convenientio cf cuviincios, conveniență] (Înv) 1 Ceea ce i se cuvine cuiva Si: (îvr) cuvenire (1). 2 Ceea ce îi revine de drept cuiva Si: cuvenire (2). 3 Purtare bună, cuviincioasă, politicoasă. 4-5 (Îla, îlav) Cu (sau de, rar în) ~ (Care este) cum se cuvine (4). 6-7 (Înv; îla; îlav) Fără (sau peste) ~ (Care este) nepotrivit. 8 (Îe) A fi de ~ța cuiva A se cere (ceva) de la cineva. 9 (Îla) De ~ Necesar. 10 (Îls) Cele de ~ Cele necesare. 11 (Îal) Ceea ce este conform cu... 12 (Îlav) După ~ță... Conform cu... 13 Privință. 14 Vredncie. 15 Motivație. 16 Măreție. 17 (Slm) Asemănare. 18 (Frm) Conveniență. 19 Ceea ce trebuie.

CUVIINȚĂ, cuviințe, s. f. 1. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență. Copiii respectă... cuviința mesei. GALACTION, O. I 180. E atîta cuviință în ținuta ei, atîta siguranță în fraza ei limpede și curgătoare. VLAHUȚĂ, O. A. 438. ◊ Loc. adv. După cuviință = după cum se cuvine, așa cum trebuie. El le întîmpină după cuviință. ISPIRESCU, M. V. 27. ◊ Expr. A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, nimerit, potrivit. M-am oprit unde am crezut de cuviință. SAHIA, U.R.S.S. 17. Mă rog, ia măsuri cum crezi de cuviință. CARAGIALE, O. VII 201. Am făcut și eu praznic... și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre. CREANGĂ, P. 30. Tu, autor al Manualului de vînătoare, n-ai socotit de cuviință a număra și turturica printre păsările de vînat. ODOBESCU, S. III 37. A fi de cuviință = a se cuveni. Nu e de cuviință unui om... a lăuda astă... patimă. NEGRUZZI, S. I 74. Cele de cuviință = cele trebuincioase, necesare, indicate. Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul său, după ce orîndui cele de cuviință. CREANGĂ, P. 301. 2. (Franțuzism neobișnuit) Ceea ce e convenabil; conveniență. Artele folositoare și cuviințele vieții civilizate. BĂLCESCU, O. II 12.

CUVIINȚĂ ~e f. Conduită unanim acceptată; purtare cuviincioasă. ◊ A găsi (a crede, a socoti) de ~ a crede că este potrivit. După ~ după cum se cuvine. Bună-~ atitudine cuviincioasă; decență. [G.-D. cuviinței; Sil. -vi-in-] /<lat. convenientia

cuviință f. 1. ceea ce se cuvine a face; 2. dreptate, echitate: a găsit de cuviință. [Lat. CONVENIENTIA].

cuviință f., pl. e (d. a se cuveni). Decență, faptă cuviincĭoasă. A găsi de cuviință, a considera vrednic de a fi făcut, a crede că așa e bine.

cuvenință sf vz cuviință

cuviință (desp. -vi-in-ță) s. f., g.-d. art. cuviinței; pl. cuviințe

cuviință (-vi-in-ță) s. f., g.-d. art. cuviinței; pl. cuviințe

cuviință s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. cuviinței; pl. cuviințe

cuviință

cuviință, -țe.

CUVIINȚĂ s. 1. (înv.) cădenie, cădință. (Totul s-a făcut după ~.) 2. v. politețe.

CUVIINȚĂ s. 1. (înv.) cădenie, cădință. (Totul s-a făcut după ~.) 2. decență, politețe, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.)

Cuviință ≠ necuviință