APOGIATURĂ, apogiaturi, s. f. Ornament melodic, simplu sau dublu, care precedă sunetul principal la interval de secundă și este scris cu litere mai mici. – Din it. appoggiatura.

apogiatură sf [At: CERNE, D. M. 60 / Pl: ~ri / E: it appogiatura] (Muz) Notă de ornament (reprezentată grafic printr-o notă mai mică decât cele obișnuite) care precedă nota reală la distanță de un ton sau de un semiton.

*APOGIATURĂ (pl. -turi) sf. 🎼 Notă de ornament, mai mică, pusă înaintea altei note de forma obicinuită, și care se execută repede, înainte de a o ataca pe aceasta din urmă (🖼 160) [it.].

APOGIATURĂ, apogiaturi, s. f. Ornament melodic care constă dintr-unul sau mai multe sunete secundare care precedă sunetul principal (aflat la altă înălțime). [Pr.: -gi-a-] – Din it. appoggiatura.

APOGIATURĂ, apogiaturi, s. f. (Muz.) Notă de ornament, cu valoare mai mică decît nota reală, pe care o precede la interval de un ton sau de un semiton. – Pronunțat: -gi-a-.

APOGIATURĂ, apogiaturi, s. f. Notă muzicală executată, ca ornament, înaintea altei note, la distanță de un ton sau de un semiton de aceasta, cu scopul de a o pune mai bine în evidență. [Pr.: -gi-a-] – It. appogiatura.

APOGIATURĂ s.f. Notă muzicală ornamentală care se execută înaintea unei note obișnuite, la interval de un ton sau de un semiton. [Pron. -gi-a-, pl. -ri. / < it. appoggiatura].

APOGIATURĂ s. f. (muz.) ornament melodic din unul sau mai multe sunete, executate prin scurtarea duratei normale a notei precedente. (< it. appoggiatura)

APOGIATURĂ ~i f. Ornament melodic constituit dintr-o notă scurtă care precedă o notă principală de altă înălțime. /<it. appoggiatura

*apogiatúră f., pl. ĭ (it. appoggiatura [5 silabe], d. appoggiare, a sprijini). Muz. Notă maĭ mică pusă înaintea alteĭ a maĭ marĭ și executată răpede.

apogiatură (desp. -gia-) s. f., g.-d. art. apogiaturii; pl. apogiaturi

apogiatură (-gia-) s. f., g.-d. art. apogiaturii; pl. apogiaturi

apogiatură s. f. (sil. -gi-a-), g.-d. art. apogiaturii; pl. apogiaturi

apogiatură (i-a)

apogiatură (< it. appoggiare „a sprijini, a rezema, a susține”; fr. note d’appogiature; germ. Vorschlag), sunet armonic sau melodic ce predece, la secundă* inferioară sau superioară, un sunet real. A. primește de obicei accentul (III, 1) tare. Există două feluri de a.: lungă și scurtă. A. lungă este un sunet armonic străin de acord*, care merge la sunetul real direct sau prin figurație. A. lungă poate fi simplă sau dublă. A circulat sub diferite denumiri (cambiata*, nota cambiata; germ. Wechselnote; fr. chute, port. de voix; engl. backfall); a fost, în faza de trecere de la contrapunct* la armonie*, foarte divers și arbitrat notată, până în sec. 19 când a început să fie scrisă cu valorile corespunzătoare (V. accent II). A. scurtă este un sunet melodic, de ornament*, care nu se supune împărțirii normale a măsurii*. Este confundată uneori cu acciaccatura* și chiar cu a. lungă. Din 1750, a. scurtă a început să fie notată cu o notă mică al cărei steguleț este barat de o linie oblică.