adjectiv [At: MACAROVICI, CH. 662 / Pl: ~e / E: fr adjectif] 1 sn (Grm) Parte de vorbire flexibilă, care arată însușirea unui obiect sau a unei ființe și determină numărul acestora, acordându-se cu ele în gen, număr și caz. 2 a (Chm) Care se adaugă la ceva. 3 a (Chm) Care necesită un adaos.

ADJECTÍV, adjective, s. n. (Și în expr. adjectiv calificativ) Parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe, însoțind și determinînd substantivul care exprimă numele acelui obiect sau al acelei ființe. ◊ Adjectiv determinativ v. determinativ. Adjectiv demonstrativ v. demonstrativ.

ADJECTÍV, adjective, s. n. Parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe, însoțind și determinând substantivul care exprimă numele acelui obiect sau al acelei ființe. – Fr. adjectif (lat. lit. adjectivum).

ADJECTÍV s.n. (Gram.) Clasă morfologică flexibilă care determină un substantiv și denumește o însușire sau însoțește un substantiv. [< lat. adiectivum, cf. fr. adjectif].

ADJECTÍV s. n. parte de vorbire (flexibilă) care determină un substantiv, denumind o însușire. (< lat. adiectivum, fr. adjectif)

ADJECTÍV ~e n. Parte de vorbire flexibilă care indică însușiri ale obiectelor și ființelor. /<lat. adjectivum, fr. adjectif

adjectiv n. vorbă adaosă la un substantiv spre a-l califica sau determina.

*adjectív n., pl. e (lat. adjectivus, care se adaugă). Gram. Cuvînt adăugat unuĭ substantiv ca să-l califice saŭ să-l determine. Adj. Formă adjectivă saŭ adjectivală. – Fals adĭectiv.

adjectív s. n., pl. adjectíve

adjectív s. n., pl. adjectíve

adjectiv

adjectiv.

ADJECTÍV s. n. (< lat. adjectivum „care se adaugă” < ad „pe lângă” + iectum „așezat”, cf. fr. adjectif); parte de vorbire care exprimă însușirea unui obiect gramatical, însoțind, în mod obișnuit, numele acestuia. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune sintetică după gen, număr și caz, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (atribut – funcție de bază; nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai adjectivul relativ). Ca însoțitor al substantivului se acordă cu acesta în gen, număr și caz. ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum ar fi acru, bun, dulce, negru, verde etc. (din latină); aprig, creț, searbăd etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, cum sunt blajin, destoinic, viteaz etc. (din v. slavă), gingaș, viclean (din maghiară), fistichiu, murdar (din turcă), ieftin, proaspăt (din neogreacă), actual, dinamic, energic (din franceză) etc. ◊ ~ formát pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: bunicel, descurcăreț, gustos; binevoitor, nemaivăzut, semifabricat, gri-închis; vestit, liniștit etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un a. cum sunt cețos (< ceață + suf. -os), sprintenel (< sprinten + suf. -el), sufletesc (< suflet + suf. -esc), nebunatic (< nebun + suf. -atic) etc. ◊ ~ pronominál: a. provenit dintr-un pronume (de întărire, posesiv, interogativ, relativ, demonstrativ, nehotărât și negativ), ca în exemplele – Ileana însăși, străbunii noștri, care piesă?, știu ce ochelari porți, acești brazi, fiecare rând, niciun cuvânt. ◊ ~ verbál: a. provenit din participiul unui verb (participial) sau din gerunziul unui verb (gerunzial), cum sunt în exemplele – oameni fericiți, cercetător pasionat, mână tremurândă, răni sângerânde. ◊ ~ adverbiál: a. provenit din adverb de mod, ca cele din exemplele - asemenea reviste, așa casă. ◊ ~ concrét a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca aromat, dulce, negru, strident. ◊ ~ adnominál: a. care modifică numele din sintagma nominală, în construcții ca „Bunul om s-a oprit în drum”, „Harnica fată deretică prin casă” (e vorba deci de a. așezat înaintea substantivului). ◊ ~ abstráct: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca inimos, iscusit, înțelegător, priceput. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare sau conversiune), ca crud, roșu, excelent, luminat, văratic, suferind. ◊ ~ compus a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca atotbiruitor, binevenit, bleu-marin, cumsecade, galben-deschis, nemaiauzit, româno-francez, tehnico-științific. ◊ ~ variábil: a. care-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat, ca în exemplele – N. Ac. (pe) un băiat harnic, (pe) niște băieți harnici; N. Ac. (pe) o fată harnică, (pe) niște fete harnice, G. D. (al, a, ai, ale) unui băiat harnic, (al, a, ai, ale) unor băieți harnici; G. D. (al, a, ai, ale) unei fete harnice, (al, a, ai, ale) unor fete harnice; N. Ac. un râu limpede, niște râuri limpezi, G. D. (al, a, ai, ale) unui râu limpede, (al; a, ai, ale) unor râuri limpezi etc. ◊ ~ invariábil: a. care nu-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat (cuvânt cu sens de a. și cu formă fixă), cum sunt asemenea, așa, atare, cumsecade, coșcogeamite, bleu gri, propice, ferice, ceva, orice etc. ◊ ~ cu o terminație: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de o singură terminație pentru ambele genuri, ca limpede, mare, tare, verde. ◊ ~ cu două terminații: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de două terminații, câte una pentru fiecare gen (masculin și feminin), ca bun – bună, inimos – frumoasă, mic – mică, slab – slabă. ◊ ~ cu patru forme flexionare (la singular și la plural): atent – atentă, atenți – atente; albastru – albastră, albaștri -albastre; rău – rea, răi – rele. ◊ ~ cu trei forme flexionare (la singular și la plural): drag – dragă – dragi; românesc – românească – românești; cenușiu – cenușie – cenușii; obligatoriu – obligatorie – obligatorii; silitor -silitoare – silitori. ◊ ~ cu două forme flexionare (la singular și la plural): dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi. ◊ ~ calificativ: a. care exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv, ca în coală albă, teren pietros, stâncă ascuțită, soare palid, chip dulce. ◊ ~ determinativ (denumire improprie): a. pronominal care exprimă un raport (posesiv, distributiv, circumstanțial etc.) determinant al conceptului exprimat de substantiv, ca în însuși tata, părinții tăi, ce veste (?), lemnele acelea, alți participanți, nicio pretenție. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă o însușire comparabilă, existentă în grade diferite, ca înalt, greu, întins, roșu, priceput, atent; roditor, disciplinat. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă o însușire necomparabilă, inexistentă în grade diferite; ca mort, viu, secundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoșesc, petrolifer, colosal, veșnic. ◊ ~ nearticulát: a. neînsoțit de articol hotărât enclitic (este așezat după substantiv), ca în exemplele om bun, fată frumoasă. ◊ ~ articulát; a. însoțit de articol hotărât enclitic (este așezat înaintea substantivului), ca în exemplele bunul om, frumoasa fată. ◊ ~ depreciativ (peiorativ); a. care sugerează lipsa de considerație, o notă de batjocură, ca ignorant, îngâmfat, laș, mitocan (Pentru clasificarea a. v. critériu.).

adjectiv posesiv etic, adjectivul posesiv de persoana I, explicativ (fără funcție gramaticală), folosit de povestitor pe lângă numele eroului principal al povestirii pentru a-și exprima interesul deosebit pe care-l solicită și ascultătorilor, față de erou (A): „Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu.” (Eminescu). Întrebuințat și la plural, adjectivul posesiv etic (nostru) are același efect stilistic ca și dativul etic de persoana a II-a sg.: povestitorul îl include și pe cititor (ascultător) în sfera interesului etic al povestirii: „Oricât de neplăcut să fi fost spectacolul pentru simțul estetic al călătorului meu, el avu o influență salutară asupra eroului nostru.” (Eminescu)

hipalaga adjectivului (gr. hypallage „substituire”), figură care constituie un transfer metonimic al epitetului, menit să exprime atribuirea unei însușiri a subiectului activ la un obiect pasiv (A). Este vorba de transferarea atributului numelui (pronumelui) subiect, element predicativ suplimentar, la numele obiect al verbului. Astfel, în loc de: „Am trăit fericit zile...”, spunem: „Am trăit zile fericite...” Aceeași figură o ilustrează și alte exemple ca: „Am petrecut nopți nedormite”; „Am străbătut potecă neumblată” ș.a. Sau: „coletărie rapidă”. Cf. fr.: „Ce marchand accoudé sur son comptoire avide.” (V. Hugo) De asemenea: „argent comptant”, „rue passante” etc. Sau: „trahissant la vertu sur un papier coupable.” (Boileau) Quintilian (VIII, 6, 27) dă, între altele, exemple ca: „pallida mors”, „praeceps ira”, „desidiosa ars” (palida moarte; mânie năprasnică; artă trândavă), în care se exprimă substituirea subiect – obiect, în cadrul relației cauză – efect.