FĂT, feți, s. m. 1. Produs al concepțiunii, din momentul cînd începe a avea mișcări proprii și formele caracteristice speciei și pînă la ieșirea în mediul extern; fetus. Vin turcii!... strigătul acesta a făcut să se înfioare fătul în pîntecele mamei și să se cernească lumina soarelui, în multe din zilele părinților noștri. GALACTION, O. I 276. 2. (Popular și poetic; în opoziție cu fată) Fecior, fiu; băiat, copil. Pe creștetul Olimpului aprins Își taie drum prin spini... Un făt pribeag cu ochi senini albaștri. GOGA, C. P. 140. Despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale și alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dînșii! CREANGĂ, P. 78. Și acum bine-am nemerit La casă de om cinstit, Tot cu feți și fete mari De-nsurat, De măritat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. ◊ Compuse: (în lumea basmelor) făt-frumos = erou care reprezintă vitejia și frumusețea bărbătească. De-ai fi văzut jucînd voioși Și feți-voinici și feți-frumoși Și logofeți. COȘBUC, P. I 58. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese; Feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele. EMINESCU, O. I 85. Făt-logofăt = copil cu însușiri extraordinare. De m-ar lua pe mine feciorul... ce trece p-aci, eu i-aș face doi feți-logofeți cu totul și cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 62. (Ironic) Feți-logofeți de soiul nostru, cu meseria stosului și a bancului. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. Fătul meu = formulă cu care se adresează cineva mai bătrîn unui tînăr spre a-i arăta iubire, bunăvoință etc. Fătul mieu, bun tovarăș ți-ai ales. CREANGĂ, P. 198. O iubești, fătul meu, fără s-o știi. EMINESCU, N. 118. Că mîndruța, fătul meu, Cînd simțește că ți-i rău, Fuge iute la părău, Udă cîrpa-n apă rece, Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14.

FĂT feți m. 1) (la om și la mamifere) Organism în stadiul intrauterin de viață, din momentul când începe să se miște și până la naștere; fetus. 2) poet. Persoană de sex masculin, luată în raport cu părinții săi; băiat; fiu; fecior. ◊ ~ Frumos personaj principal în poveștile românești, înzestrat cu cele mai alese calități fizice și morale. /<lat. fetus

Făt-Frumos s. pr. m.

Făt-Frumos, Feți-Frumoși pl.

făt, fecior
În locul vechiului puer, cu femininul puella, limba română a păstrat pe făt, feminin fată. În textele vechi, făt avea încă înțelesul de „fecior”. În franțuzește, cuvîntul pentru „fată” a fost schimbat de cîteva ori în decursul ultimelor secole, pentru că rînd pe rînd cuvintele care denumeau această noțiune au fost folosite ca eufemisme și chiar prin aceasta au căpătat sens peiorativ (Kr. Nyrop, Gramm. hist. de la langue française, Copenhague, vol. IV, 1913, p. 302). În romînește, dimpotrivă, cuvintul fată s-a păstrat, iar termenul masculin a fost schimbat de mai multe ori. Bănuiese că făt a fost eliminat din cauza omonimiei cu făt „ceea ce fată un animal” (după părerea mea, nu avem aici cuvîntul vechi, ci un postverbal romînesc al lui făta). Devenind peiorativ, făta a antrenat după el și pe făt, pe cînd fată, nefiind omonim cu abstractul verbal, a putut fi menținut cu sensul vechi. Făt s-a păstrat numai în expresii fixe (făt-frumos, fătul meu etc.), unde sensul era precizat de context. În locul lui s-a putut folosi fecior, care era diminutiv. Toate dicționarele noastre văd în fecior, fecioară reprezentanți ai lat. *fetiolus, *fetiola, care n-au lăsat urme în nici o altă limbă romanică; de aceea cred că pe bună dreptate REW le consideră derivate romînești. Nimic nu împiedica limba romînă să formeze de la făt derivatul diminutiv fecior, așa cum de la vînăt a format pe vinecior. Deoarece fată s-a menținut, femininul fecioară a putut căpăta un sens special, pe cînd fecior a luat locul lui făt. Totuși, deoarece fată avea alături pe fecioară (cu tot sensul special al acestuia din urmă), fecior a putut fi găsit insuficient pentru a face opoziția cu ambele. De aceea, alături de fecior, au apărut, după regiuni, băiat, copil, prunc, indiferent de originea lor.

FĂT-FRUMOS (în mitologia românească), erou întrunind calități pozitive esențiale: vitejie, puritate morală, spirit justițiar, abnegație, virtute, forță fizică și spirituală, pasiune și consecvență în iubire, fidelitate, frumusețe. Este principalul adversar al forțelor răului (zmeu, balaur, Muma-Pădurii ș.a.), asupra cărora triumfă întotdeauna, și, supus unor încercări care depășesc capacitatea omului normal, iese mereu biruitor.

Făt-Frumos – Partenerul Ilenei Cosînzene din basme este Făt-Frumos, voinicul tînăr și chipeș, care pe lîngă calitățile-i fizice, întrupează și vitejia în luptele cu zmeii puternici, și bunătatea față de oamenii simpli. Găsim un portret plastic, făcut de pana lui Coșbuc în Nunta Zamfirei: „Și principi falnici și-ndrăzneți, De-al căror buzdugan isteț Pierit-au zmei din iaduri scoși! De-ai fi văzut jucînd voioși Și Feți-voinici și Feți-frumoși Și logofeți”. Iar Vlahuță face comparația cu eroul din poveste: „Ai trăit și tu în basme… te credeai și tu o zînă, Și-așteptai ca să te fure, vreun Făt-Frumos să vină.” FOL.