14 definiții pentru țanc (stâncă)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ȚANC3, țancuri, s. n. (Reg.) Vârf ascuțit și înalt de stâncă. – Din germ. Zinken (dial. Zanken).

ȚANC3, țancuri, s. n. (Reg.) Vârf ascuțit și înalt de stâncă. – Din germ. Zinken (dial. Zanken).

țanc3 sn [At: VLAHUȚĂ, R. P. 124 / V: (reg) țenchi / Pl: ~uri / E: ger dal Zanken (ger Zinken)] 1 (Reg) Vârf ascuțit și înalt de stâncă. 2 (Reg; pan) Vârf de deal Si: culme. 3 (Mol) Perete înalt și drept de stâncă. 4 (Mol) Mal abrupt. 5 (Mol) Loc pietros. 6 (Olt) Ridicătură mică de pământ.

țanc2 sn [At: VALIAN, V. / V: (reg) țenchi, țeanc sn, sf / Pl: ~uri / E: nct] 1 Băț cu care se măsoară, însemnându-se cu câte o crestătură, cantitatea laptelui muls de la oi cu ocazia alcătuirii stânii, uneori cantitatea vinului, a țuicii etc. dintr-un vas Si: (reg) țăncușă (2). 2 (Fam; îlav) La (sau, rar, pe) ~ La momentul potrivit. 3 (Fam; îlav) Pe (sau în) ~ Exact. 4 (îrg; îe) A lua ~ (sau ~ul) (la un vas), a da ~ul sau a da ~ (la un vas) A măsura cu țancul (1) cantitatea de lichid dintr-un vas. 5 (Reg; îe) A vorbi cu ~ A vorbi prin semne. 6 (Îae) A vorbi fără șir. 7 (Înv) Semn făcut pe un vas în locul până unde ajunge lichidul conținut Si: (reg) țăncușă (4). 8 (Reg) Bețișor cu ajutorul căruia, când se țese o velință, se măsoară lățimea unei vergi. 9 (Reg; pex) Unitate de măsură. 10 (Reg; pex) Obiect folosit ca instrument de măsurat. 11 (Reg) Semn distinctiv constând dintr-o bucată de lemn sau de material textil care se pune pe pănura dată la piuă, pe sculurile date la vopsit. 12 (Reg) Crestătură, de o anumită formă, făcută la urechea oii ca semn de recunoaștere Si: (reg) țăncușă (19). 13 (Reg; la unele jocuri de copii) Loc însemnat la care trebuie să ajungă cei care se întrec la un joc (de obicei, cu mingea). 14 (Șîcs în ~) Țintar (1). 15-16 (Reg; lpl) Bețișoare cu crestături sau bilețele numerotate cu care se trage la sorți Si: (reg) țăncușă (5-6). 17 (Reg; îe) A da ~ la pepene A tăia și a scoate o bucată dintr-un pepene pentru a gusta dacă e bun. 18 (Reg) Fâșie îngustă de pământ, de holdă etc. 19 (Reg) Ciob (1). 20 Instrument de care se servesc dogarii la asamblatul doagelor.

ȚANC3, țancuri, s. n. Vîrf ascuțit și înalt de stîncă. Soarele bătea de cătră amiază, de pe țancul Măgurei. SADOVEANU, B. 20. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stîncă din zare. GÎRLEANU, L. 25. Un grind înalt, țuguiat, stă drept înaintea noastră, din spatele lui se ridică două țancuri golașe, vinete, ascuțite. VLAHUȚĂ, O. A. II 170.

ȚANC3 ~uri n. reg. Vârf ascuțit al unei stânci. /<germ. Zinken

țanc n. Mold. stâncă: țancurile Toancelor. [Origină necunoscută].

1) țanc n., pl. urĭ (mgerm. zanke, ngerm. zinke, colț, pisc). Stîncă ascuțită (pe care cresc brazĭ piticĭ): țancurĭ ascuțite ĭes [pop. ĭese] din adîncurile pădurilor (Vlah. Rom. Pit. 150), se arătaŭ pe țancurĭ goale făpturĭ de pe tarîmurile de dedesupt (Sadov. Univ. 24 Apr. 1913, 1, 7). Băț crestat de măsurat lichidele’ntr’un vas (maĭ ales laptele). Semn la care trebuĭe să ajungă orĭ să se oprească ceĭ ce se întrec la un joc: a ajunge, a lovi la țanc. La țanc, exact, potrivit, la timp. Mold. Vechĭ (țenchĭ, pl. urĭ). Hotar, limită: țenchĭu vĭețiĭ. Din țenchĭ în țenchĭ, din loc în loc. V. cheanț.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

țanc2 (reg.) s. n., pl. țáncuri

țanc (vârf de stâncă, bețișor) s. n., pl. țáncuri


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

țanc (-curi), s. n.1. Pisc, culme. – 2. Punct, moment exact. – 3. Țintă, obiectiv. – 4. Miră, cătare. – 5. Gradație pentru a măsura butoaie. – 6. Măsurare, cotit, cotărit. – Var. înv. țenchi. De la țanc, var. lui țac, cf. celelalte der. de la această rădăcină expresivă. Pentru prezența infixului nazal, cf. bo(n)t, cio(n)c, ciu(n)t. Legătura cu sl. znakŭ „semn” (Cihac, II, 429) este improbabilă; nici cea presupusă cu germ. Zinke, Zacke (Tiktin; Candrea) sau mag. czenk (Lacea, Dacor., III, 744) nu este mai puțin improbabilă. Der. țencușe (var. țăncușe, țincușe), s. f. (vîrf, ascuțiș, colț; bucată de răboj pentru control; un anumit joc de copii cu pietricele sau cu boabe de porumb), cu suf. dim.; țanțoș, adj. (mîndru, fălos, încrezut), probabil în loc de *țancoș, cf. sp. encumbrarse (după Cihac, II, 534, din mag. dacos; după Scriban, din mag. cincos „perfid”); țănțoșa, vb. refl. (a se mîndri, a se făli).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

țanc1, țancuri, s.n. – (reg.) Pisc, culme, vârf ascuțit de stâncă, deal stâncos, coastă prăpăstioasă. – Din germ. Zinken (dial. Zanken) „colț, pisc, vârf; dinte” (Tiktin, Candrea, cf. DER; Scriban, DEX, MDA).

Intrare: țanc (stâncă)
țanc1 (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • țanc
  • țancul
  • țancu‑
plural
  • țancuri
  • țancurile
genitiv-dativ singular
  • țanc
  • țancului
plural
  • țancuri
  • țancurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

țanc (stâncă)

  • 1. regional Vârf ascuțit și înalt de stâncă.
    surse: DEX '09 DLRLC attach_file 3 exemple
    exemple
    • Soarele bătea de cătră amiază, de pe țancul Măgurei. SADOVEANU, B. 20.
      surse: DLRLC
    • Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stîncă din zare. GÎRLEANU, L. 25.
      surse: DLRLC
    • Un grind înalt, țuguiat, stă drept înaintea noastră, din spatele lui se ridică două țancuri golașe, vinete, ascuțite. VLAHUȚĂ, O. A. II 170.
      surse: DLRLC

etimologie: