23 de definiții pentru încuviințare


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. [Pr.: -vi-in-] – V. încuviința.

încuviințare sf [At I. NEGRUZZI, S. I. 241 / Pl: ări / E: încuviința] 1 Punere de acord cu cineva. 2 (Rar) Acordare cuiva a unui avantaj cerut. 3 Aprobare. 4 Permisiune.

ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. – V. încuviința.

ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțămînt, permisiune. Ceilalți visau, moțăind din cap a încuviințare. DUMITRIU, V. L. 50. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. VII 122. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241.

încuviințáre f., pl. ărĭ. Aprobare, admisiune, permisiune.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. [Pr.: -vi-in-] – În + cuviință.

încuviința [At: I. NEGRUZZI, S. II, 150 / Pzi: ez / E: în- + cuviință] 1 vi A fi de acord. 2 vt A permite. 3 vt (Rar) A acorda cuiva un avantaj cerut.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176. Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8. Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115. ♦ Tranz. (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-și da consimțămîntul. Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89.

A ÎNCUVIINȚÁ ~éz tranz. 1) A susține exprimându-și acordul; a aproba; a consimți. Propunerea a fost ~ată. 2) (acțiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. [Sil. -vi-in-] /în + cuviință

încuviințà v. a aproba. [V. cuviință].

încuviințéz v. tr. (d. cuviință). Aprob, admit, permit: împăratu a încuviințat ca oastea să se odihnească treĭ zile.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

încuviințáre (-vi-in-) s. f., g.-d. art. încuviințắrii; pl. încuviințắri

încuviințáre s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări

încuviințá (a ~) (-vi-in-) vb., ind. prez. 3 încuviințeáză

încuviințá vb. (sil -vi-in-), ind. prez. 1 sg. încuviințéz, 3 sg. și pl. încuviințeáză


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNCUVIINȚÁRE s. 1. v. aprobare. 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțământ, consimțire, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (livr.) accept, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.)

ÎNCUVIINȚARE s. 1. acceptare, admitere, aprobare, consimțire. (~ scoaterii la concurs a unui post vacant.) 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ cuiva.)

Încuviințare ≠ dezaprobare

ÎNCUVIINȚÁ vb. v. aproba.

ÎNCUVIINȚA vb. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să scoată la concurs postul vacant.)

A încuviința ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

încuviințare, încuviințări s. f. (intl.) 1. palmă grea, pumn greu. 2. lovitură dată cu palma sau pumnul.

Intrare: încuviințare
încuviințare substantiv feminin
  • silabație: -vi-in-
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • încuviințare
  • ‑ncuviințare
  • încuviințarea
  • ‑ncuviințarea
plural
  • încuviințări
  • ‑ncuviințări
  • încuviințările
  • ‑ncuviințările
genitiv-dativ singular
  • încuviințări
  • ‑ncuviințări
  • încuviințării
  • ‑ncuviințării
plural
  • încuviințări
  • ‑ncuviințări
  • încuviințărilor
  • ‑ncuviințărilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

încuviințare

  • 1. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei.
    exemple
    • Ceilalți visau, moțăind din cap a încuviințare. DUMITRIU, V. L. 50.
      surse: DLRLC
    • Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. VII 122.
      surse: DLRLC
    • Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • vezi încuviința
    surse: DEX '98 DEX '09

încuviința încuviințare încuviințat

etimologie:

  • În + cuviință
    surse: DEX '98 DEX '09