14 definiții pentru încuviința


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

încuviința [At: I. NEGRUZZI, S. II, 150 / Pzi: ez / E: în- + cuviință] 1 vi A fi de acord. 2 vt A permite. 3 vt (Rar) A acorda cuiva un avantaj cerut.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. [Pr.: -vi-in-] – În + cuviință.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.

ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176. Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8. Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115. ♦ Tranz. (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-și da consimțămîntul. Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89.

A ÎNCUVIINȚÁ ~éz tranz. 1) A susține exprimându-și acordul; a aproba; a consimți. Propunerea a fost ~ată. 2) (acțiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. [Sil. -vi-in-] /în + cuviință

încuviințà v. a aproba. [V. cuviință].

încuviințéz v. tr. (d. cuviință). Aprob, admit, permit: împăratu a încuviințat ca oastea să se odihnească treĭ zile.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

încuviințá (a ~) (-vi-in-) vb., ind. prez. 3 încuviințeáză

încuviințá vb. (sil -vi-in-), ind. prez. 1 sg. încuviințéz, 3 sg. și pl. încuviințeáză


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNCUVIINȚÁ vb. v. aproba.

ÎNCUVIINȚA vb. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să scoată la concurs postul vacant.)

A încuviința ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge

Intrare: încuviința
  • silabație: în-cu-vi-in-ța
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • încuviința
  • ‑ncuviința
  • încuviințare
  • ‑ncuviințare
  • încuviințat
  • ‑ncuviințat
  • încuviințatu‑
  • ‑ncuviințatu‑
  • încuviințând
  • ‑ncuviințând
  • încuviințându‑
  • ‑ncuviințându‑
singular plural
  • încuviințea
  • ‑ncuviințea
  • încuviințați
  • ‑ncuviințați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • încuviințez
  • ‑ncuviințez
(să)
  • încuviințez
  • ‑ncuviințez
  • încuviințam
  • ‑ncuviințam
  • încuviințai
  • ‑ncuviințai
  • încuviințasem
  • ‑ncuviințasem
a II-a (tu)
  • încuviințezi
  • ‑ncuviințezi
(să)
  • încuviințezi
  • ‑ncuviințezi
  • încuviințai
  • ‑ncuviințai
  • încuviințași
  • ‑ncuviințași
  • încuviințaseși
  • ‑ncuviințaseși
a III-a (el, ea)
  • încuviințea
  • ‑ncuviințea
(să)
  • încuviințeze
  • ‑ncuviințeze
  • încuviința
  • ‑ncuviința
  • încuviință
  • ‑ncuviință
  • încuviințase
  • ‑ncuviințase
plural I (noi)
  • încuviințăm
  • ‑ncuviințăm
(să)
  • încuviințăm
  • ‑ncuviințăm
  • încuviințam
  • ‑ncuviințam
  • încuviințarăm
  • ‑ncuviințarăm
  • încuviințaserăm
  • ‑ncuviințaserăm
  • încuviințasem
  • ‑ncuviințasem
a II-a (voi)
  • încuviințați
  • ‑ncuviințați
(să)
  • încuviințați
  • ‑ncuviințați
  • încuviințați
  • ‑ncuviințați
  • încuviințarăți
  • ‑ncuviințarăți
  • încuviințaserăți
  • ‑ncuviințaserăți
  • încuviințaseți
  • ‑ncuviințaseți
a III-a (ei, ele)
  • încuviințea
  • ‑ncuviințea
(să)
  • încuviințeze
  • ‑ncuviințeze
  • încuviințau
  • ‑ncuviințau
  • încuviința
  • ‑ncuviința
  • încuviințaseră
  • ‑ncuviințaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

încuviința încuviințare încuviințat

etimologie:

  • În + cuviință
    surse: DEX '98 DEX '09