ZVÂC interj. (Și substantivat) Cuvânt care sugerează o mișcare bruscă, precipitată, o săritură; țâști. – Onomatopee.

zvâc, ~ă [At: POLIZU / Pl: ? / E: fo] 1-2 i, sn (Cuvânt care sugerează o) mișcare bruscă, precipitată, o săritură Si: țâști, țuști. 3 sna (Reg) Dans popular asemănător cu brâul nedefinit mai îndeaproape. 4 sna (Reg) Melodie după care se execută zvâcul (2). 5 sf (Reg) Femeie vioaie și harnică.

ZVÂC interj. Cuvânt care sugerează o mișcare bruscă, precipitată, o săritură; țâști. – Onomatopee.

ZVÂC interj. ( se folosește pentru a reda zgomotul produs de o mișcare bruscă). /Onomat.

zvîc interj. Cuvînt care imită sau sugerează o mișcare bruscă, precipitată. ◊ (cu val. vb.) Sucea în loc, te cotea și zvîc în altă parte (BASS.). • /onomat.

ZVÎC interj. (Adesea cu valoare verbală) Onomatopee care sugerează o mișcare bruscă, o săritură precipitată, țîșnire etc.; țuști, țîști. Tocmai cînd credeai că o să pui mîna pe dînsul, sucea în loc, te cotea și zvîc! în altă parte. BASSARABESCU, la TDRG. ◊ (Substantivat, n.) Calul sări un zvîc înapoi, C. PETRESCU, A. R. 63.

ZVÎC interj. Cuvînt care sugerează o mișcare bruscă, precipitată, o săritură; țîști. – Onomatopee.

zvîc, interj. care arată zvîcnirea uneĭ mașinĭ, uneĭ vine congestionate (d. zvîcnesc [ca zvîr, zbîr d. zvîrl, zbor] saŭ d. vsl. zvenkŭ, zvonkŭ, zgomot; bg. zvuk, zîngănit; sîrb. zvek, zvuk, zîngănit; rus. zvuk, bufnitură. V. sfîc).

zvâc¹ interj.

!zvâc² s. n., pl. zvâcuri

zvâc interj., s. n.

zvâc interj., s. n.

ZVÂC interj. v. țuști, zbughi.

zvîc interj. v. ȚUȘTI. ZBUGHI.

svîc interj. – Exprimă ideea de start sau de zvîcnet. – Var. zvîc și der. Creație expresivă, cf. sfîr, sgîț, smîc. – Der. svîcni, vb. (a bate, a palpita; a vibra; a se lansa, a se avînta), cu suf. expresiv -ni, cf. smîcni (după Cihac, II, 383, din sl. zvĕknąti „a suna”); svîcneală (var. svîcnitură), s. f. (zvîcnet, lovitură); svocoti, vb. (a zvîcni, a palpita); svoacă, s. f. (Trans., vărguță, vergea); (s)vîrcoli (var. Trans., (s)virgoli), vb. refl. (a se agita, a se zbate, a se zbuciuma; a se întoarce de pe o parte pe alta, a se încolăci o reptilă), de la o var. *svîrc, care nu se mai folosește (cf. sgîț- › sgîlț-, fîț- › fîrț-, hîc- › hîrc- etc.), cu suf. expresiv -li (după Cihac, II, 557, din sl. kolo „roată”; după Weigand, Jb, XIX, 142 și Candrea, din bg. vărkolest „rotund”, bg. vărgaljam „a înfășura” din mag. vergelni, după Drăganu, Dacor., VI, 303; după Tiktin, din sl. zvrĕti, svrkniti „a se zvîrcoli”; dar, pe lîngă dificultățile fonetice, ideea de „a se întoarce” sau de „rotunjime” este secundară în cuvîntul rom.); svîrcoleală (var. svîrcolitură), s. f. (agitație, frămîntare).