VREMUÍ, pers. 3 vremuiește, vb. IV. 1. Intranz. A fi vreme urîtă (cu ploaie, ninsoare, viscol). Binevoiți de ședeți la hodină, cît vremuiește. SADOVEANU, F. J. 445. A început de ieri să vremuiască. CARAGIALE, O. VII 31. Intranz. și (rar) refl. 2. (Despre vreme) A trece, a se scurge. Dac-a fi adevărat ce zice lumea că pentru feți-frumoși vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi. EMINESCU, N. 30. Te tot aștept și nu mai vii, și vremea vremuiește, și ziua plecărei mele de aice se apropie. ALECSANDRI, S. 223. Iubește, mîndro, iubește, Că vremea se vremuiește. HODOȘ, P. P. 153.

A VREMUÍ pers. 3 ~iéște intranz. 1) A fi vreme rea (de obicei cu vijelie). 2) (despre perioade de timp) A se consuma treptat; a se scurge; a trece; a curge. /vreme + suf. ~ui

vremuì v. a se strica vremea: vremea vremuește, floarea se pârlește AL.

vremuĭéște v. intr. (d. vreme; rus. vremenitĭ, a temporiza, vremeni se, e vreme frumoasă). Începe să se strice vremea ĭarna. V. zbîrgoĭește.

vremuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 sg. vremuiéște, imperf. 3 sg. vremuiá; conj. prez. 3 sg. să vremuiáscă

vremuí vb., ind. prez. 3 sg. vremuiéște, imperf. 3 sg. vremuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. vremuiáscă

vremui (ind. prez. 3 sg. vremuiește, conj. vremuiască)

vremuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

VREMUÍ vb. v. scurge, trece.

vremui vb. v. SCURGE. TRECE.

vremuí, vb. intranz. (vremni) – (reg.) A se face vreme rea, a viscoli; a ometi: „Când era ger, sta cu ele [cojoacele] pe ea. Când se încălzea, tot țâpa câte unu. Atunci vremuia și era frig și ningea și făușea” (Bilțiu, 1999: 89). – Din vreme (< sl. vrěme) + suf. -ui (Scriban, DEX, MDA).

vremuí, vb. intranz. (vremni) – A se face vreme rea, a viscoli, a ometi: „Când era ger, sta cu ele (cojoacele) pe ea. Când se încălzea, tot țâpa câte unu. Atunci vremuia și era frig și ningea și făușea” (Bilțiu 1999: 89). – Din vreme (< sl. vrěme) + -ui.