VETO, vetouri, s. n. (Și în sintagma drept de veto) Drept al unei persoane, al unui stat etc. de a se opune adoptării unei propuneri sau unei hotărâri discutate în organizația din care face parte; formulă prin care se exercită acest drept. – Din lat., fr. veto.

veto sn [At: BR (1829)¹, 21/22 / A și: (rar) veto / Pl: (rar) ~uri / Art.: ~ul / E: lat veto, fr veto] 1 (La romani) Drept pe care îl aveau tribunii plebei de a se opune hotărârilor senatului. 2 (La romani) Formulă prin care tribunii plebei își exercitau dreptul de veto (1). 3 Drept excepțional (recunoscut prin lege sau prin convenții) pe care îl are o persoană, un organism de stat, un stat etc. de a se opune adoptării unei propuneri, unei hotărâri, unei legi etc. 4 Formulă prin care se exercită dreptul de veto (3).

veto s.n. invar. 1 (la romani) Drept pe care îl aveau tribunii plebei în Roma antică de a împiedica adoptarea de către Senat a unor legi care ar fi lovit în interesele plebeilor. ♦ Formulă prin care tribunii își exercitau acest drept. 2 (jur.) Drept excepțional (recunoscut prin lege sau prin convenții) pe care îl are o persoană, un stat etc. de a se opune adoptării unei hotărîri sau a unei propuneri discutate în organizația din care face parte. ♦ Formulă prin care se exercită acest drept. • pl. – uri. /<fr. veto, lat. veto, „mă opun”.

VETO, vetouri, s. n. Drept excepțional pe care îl are cineva (recunoscut prin lege sau prin convenții) de a se opune adoptării unei propuneri sau unei hotărâri; formulă prin care se exercită acest drept. – Din lat., fr. veto.

VETO s. n. Drept excepțional pe care îl are cineva (fiindu-i recunoscut prin legi sau convenții) de a se opune adoptării unei propuneri sau unei hotărîri; formulă prin care se exercită acest drept.

VETO s.n. 1. (Ant.) Drept pe care îl aveau tribunii plebei în Roma antică de a se opune hotărîrilor senatului, folosind formula veto. 2. Drept excepțional pe care îl are cineva de a se opune unei hotărîri folosind această formulă. [< lat. veto – mă opun].

VETO s. n. inv. 1. cuvânt folosit de tribunii plebei în Roma antică pentru a împiedica adoptarea unor legi care ar fi lovit în interesele plebeilor. 2. drept excepțional pe care îl are o persoană, un stat etc. de a se opune adoptării unei propuneri discutate în organizația din care face parte. (< lat., fr. veto)

VETO vetouri n.: Drept de ~ drept al unei persoane sau al unui stat de a se opune aprobării unei decizii sau a unei legi discutate în organizația din care face parte. [Art. vetoul] /< fr., lat. veto

veto n. 1. formulă de opozițiune prin care tribunii poporului, la Romani, anulau o deriziune a senatului; 2. refuz din partea suveranului de a sancționa o lege propusă sau adoptată de puterea legislativă 3. fig. opozițiune în genere.

*véto n. fără pl. (lat. veto, mă opun). Opozițiune, neadmitere, refuz: a opune un veto categoric unor pretențiunĭ. – De acest cuv. se foloseaŭ la Roma tribuniĭ poporuluĭ cînd se opuneaŭ unuĭ decret al senatuluĭ. Azĭ, suveraniĭ aŭ drept de veto cînd e vorba de o lege propusă orĭ adoptată de corpurile legĭuitoare.

veto s. n., art. vetoul; pl. vetouri

!veto s. n., art. vetoul; pl. vetouri

veto s. n., art. vetoul; pl. vetouri

Veto! (lat. „Mă opun!”) – era formula cu care tribunii poporului roman se împotriveau promulgării unor decrete și, în general, ratificării hotărîrilor senatului. Mai tîrziu suveranii și-au rezervat numai lor dreptul de veto. La începutul revoluției franceze, regele Ludovic XVI și regina Maria Antoaneta au fost porecliți în derîdere „Monsieur Veto” și „Madame Veto”. Astăzi, tot ca la romani, expresia este sinonimă cu un refuz, cu o respingere. „Energicul veto opus de toți oamenii cinstiți fascismului” („Contemporanul”, nr. 796). IST.