căutare avansată
12 definiții pentru „verb”   declinări

VERB, verbe, s. n. 1. Parte de vorbire care exprimă o acțiune sau o stare și care se caracterizcază prin flexiune proprie. 2. (Livr.; la sg.) Mijloc, fel de exprimare; limbaj; cuvânt. – Din fr. verbe, lat. verbum.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

VERB, verbe, s. n. 1. Parte de vorbire care exprimă o acțiune sau o stare și care se caracterizează prin flexiune proprie. 2. (Livr.; la sg.) Mijloc, fel de exprimare; limbaj; cuvânt. – Din fr. verbe, lat. verbum.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

verb s. n., pl. vérbe
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

VERB s. v. cuvânt, glas, grai, gură, limbaj, termen, voce, vorbă.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VERB verbe n. lingv. 1) Parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce indică acțiunea, starea sau existența unui obiect. ◊ ~ auxiliar verb care ajută la formarea timpurilor și modurilor compuse. 2) la sing. livr. Mod de exprimare prin cuvânt; limbaj. /
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VERB s.n. 1. Parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune sau o stare. 2. (Poet.; la sg.) Cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. [Pl. -be. / < lat. verbum, cf. fr. verbe].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VERB s. n. 1. parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune sau o stare. 2. (poet.; sg.) cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. 3. (inform.) parte a unei instrucțiuni care precizează întrebările puse unui ordinator. (< fr. verbe, lat. verbum)
Sursa: MDN '00 (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

verb s. n., pl. vérbe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

verb n. vorbă gramaticală ce exprimă starea sau acțiunea subiectului și care se conjugă după moduri, timpuri, persoane și numere: verb activ, neutru, reciproc.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

*verb n., pl. e (lat. verbum, vorbă. V. ad- și pro-verb). Rar. Vorbă, felu de a vorbi: verb pompos. Teol. A doŭa persoană a trinitățiĭ. Verbu întrupat, Isus Hristos. Gram. Cuvînt care arată starea saŭ acțiunea subĭectuluĭ și care se conjugă după modurĭ, timpurĭ, persoane și numere: verb transitiv [!] (saŭ activ), intransitiv (saŭ neutru), reflexiv.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VERB COPULATÍV s. (GRAM.) copulă.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

VERB s. n. (< fr. verbe, cf. lat. verbum „cuvânt”): parte de vorbire care exprimă un proces (o acțiune sau o stare). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr, persoană, diateză, mod și timp (parțial și după gen – la participiu), denumită conjugare, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice (predicat verbal – funcție de bază; copulă sau nume predicativ într-un predicat nominal, subiect, atribut, complement direct, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională – prin v. copulativ). ◊ ~ moștenít: v. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cânta, lăuda, avea, putea, vrea, începe, răspunde, auzi, fi etc. (din latină); cruța, curma, gudura, răbda, scăpăra, zburda etc. (din substrat, din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutát: v. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia într-o anumită etapă, ca de exemplu citi, clădi, hrăni, iubi, privi, trebui, trăi etc. (din vechea slavă); bănui, cheltui, făgădui, socoti, tăgădui etc. (din maghiară); fandosi, lipsi, pedepsi, sinchisi, ursi, vopsi etc. (din neogreacă); zvârli (de la slavii de sud); absolvi (de la germani); accepta, balansa, explica, fixa, garanta, imita, legifera, maltrata, oficia, participa etc. (din franceză) etc. ◊ ~ formát pe terenul limbii române prin derivare și compunere: desface, îmbunătăți, ofta, pocni, preface, răstălmăci, reface etc.; binecuvânta, binevoi, întrepătrunde, preamări etc. ◊ ~ denominatív: v. care provine de Ia un nume (substantiv sau adjectiv) prin derivare, ca de exemplu biciui (< bici + suf. -ui), brăzda (< brazdă + suf. -a), descleșta (< des- + clește + -a), desfrunzi (< des- + frunză + -i), dezvinovăți (< dez- + vinovat + suf. -i), înflora (< în-+ floare + suf. -a), îngălbeni(< în- + galben + suf. -i), întineri (< în- + tânăr + suf. -i), mușamaliza (< mușamale + suf. -iza) etc. ◊ ~ concrét: v. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aluneca, brăzda, cânta, fluiera, fugi, înota, parfuma, scrie; bubui, fulgera, trăsni etc. ◊ ~ abstráct: v. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aminti, încuraja, medita, pândi; avea, fi, vrea; constitui, deveni, părea, reprezenta; putea, trebui; continua, începe, sfârși etc. ◊ ~ momentán (perfectív): v. care exprimă un proces de scurtă durată, un proces de moment, ca de exemplu adormi, anunța, ieși, încheia, pleca, sosi, veni etc. ◊ ~ duratív (imperfectív): v. care exprimă un proces în curs de desfășurare, neterminat, ca de exemplu ajuta, călători, certa, coace, dormi, fierbe, plânge, trăi, unelti, vorbi etc. ◊ ~ incoatív: v. care exprimă începutul unei acțiuni ca de exemplu începe, (pop.) prinde (să). În latină, ideea de „început” al acțiunii era exprimată cu ajutorul unui sufix: senesco „încep să îmbătrânesc”. ◊ ~ cauzatív (factitív): v. tranzitiv care arată că subiectul lui face (determină) pe cineva să îndeplinească acțiunea verbului de după el, ca de exemplu a determina (pe cineva să facă ceva), a face (pe cineva să facă ceva), a obliga (pe cineva să facă ceva) etc. ◊ ~ tranzitív: v. al cărui proces se răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care poate primi în mod obișnuit un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu mânca, lucra, avea, face, zice, auzi, citi, urî etc. ◊ ~ tranzitiv absolut: v. tranzitiv care nu are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, deși le poate regiza, ca de exemplu „Cântă admirabil”. „Scrie frumos” etc. ◊ ~ tranzitiv relativ: v. tranzitiv care are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, ca în exemplele „Cântă admirabil romanțe”. „Cântă admirabil / ce a învățat”, „Scrie frumos tema”, „Scrie frumos /ce-i dictez”◊ ~ dublu tranzitiv: v. care poate avea simultan, în același context, fie două complemente directe (unul al ființei și altul al lucrului), fie un complement direct al ființei și o completivă directă (reprezentantă a complementului direct al lucrului), ca în exemplele „Profesorul învață carte pe elev”. „L-am rugat / să-mi spună adevărul”. ◊ ~ intranzitív: v. al cărui proces nu se poate răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care nu poate primi un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu călători, deveni, exista, fi, fugi, ieși, părea, pleca, sosi, sta, străluci, ședea, veni etc. ◊ ~ personál: v. care poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces atribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu cânta, lucra, avea, tăcea, cere, face, dormi, coborî etc. ◊ ~ impersonál: v. care nu poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces neatribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu amurgește, burează, fulgeră, fulguie, ninge, plouă, trăsnește, tună, se împrimăvărează, se desprimăvărează, se înnorează, se înserează, se înseninează etc.; caută (să), merită (să), trebuie (să), urmează (să); (îmi) convine (să), (îmi) place (să), (îmi) vine (să); se aude (că), se cade (să), se pare (că), se poate (să), se spune (că), se zice (că); (îmi) pasă (că), se cuvine (să), se întâmplă (să) etc. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: v. care se combină, pe rând, cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu acesta o structură binară (marea majoritate a verbelor), ca de exemplu mânca, desena, putea, trece, veni, vopsi, coborî, hotărî etc. (v. și distribúție). ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: v. care se combină, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu aceștia o structură ternară (verbele copulative), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. (v. și distribúție). ◊ ~ predicatív: v. care, la modurile personale, poate forma singur predicatul verbal al propoziției, ca de exemplu luptá, cerceta, avea, tăcea, vrea, cere, merge, fi, veni, hotărî etc. ◊ ~ nepredicatív: v. care, la modurile personale, în anumite contexte, nu poate forma singur predicatul propoziției, ci numai împreună cu alte forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale – fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc.; fi, avea, voí, vrea; da, lua, face, pune, ține etc. (sunt v. nepredicative, în anumite contexte, v. copulative, auxiliare și cele din structura locuțiunilor verbale). ◊ ~ copulatív: v. care leagă subiectul de numele predicativ, formând cu acesta din urmă, atunci când se află la un mod personal, un predicat nominal sau, atunci când se află la un mod nepersonal, o construcție nominală (infinitivală, gerunzială, participială sau de supin), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. ◊ ~ autonóm: v. de sine stătător, care-și păstrează întreaga capacitate semantică și gramaticală; v. „plin”, cu independență lexico-gramaticală. Sunt v. autonome toate verbele limbii române folosite în contexte specifice acestei autonomii. ◊ ~ auxiliár: v. devenit instrument gramatical, v. care-și pierde, în anumite contexte, capacitatea semantică și gramaticală, intrând obligatoriu în relație de structură fie numai cu forme verbale (pentru realizarea timpurilor și a modurilor compuse sau pentru realizarea diatezei pasive), fie cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (pentru realizarea structurilor binare de predicat nominal); v. „gol” sau pe jumătate „golit” de conținutul lexical, abstractizat și lipsit de independență lexico-gramaticală. Există deci, din acest punct de vedere, două tipuri de v. auxiliare: auxiliare morfologice, care ajută la realizarea timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă (fi, avea, vrea, voí, la realizarea locuțiunilor verbale (da, lua, face, avea etc.) sau la realizarea diatezei pasive (fi), și auxiliare sintactice, care ajută la realizarea predicatului nominal al propoziției, atunci când se află la un mod personal (așa cum sunt verbele copulative, amintite mai sus). ◊ ~ (semi)auxiliar de mod (modál): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de modalitate (de necesitate, de posibilitate, de probabilitate, de iminență, de voință sau de dorință). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive, participii sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: trebui, putea, fi, avea, vrea, se cade, se cuvine, se pare etc. ◊ ~ (semi)auxiliar de aspect (aspectuál): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de aspect (începutul, continuarea sau sfârșitul acțiunii). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: începe, porni, prinde („începe”), continua, găta („termina”), isprăvi, înceta, sfârși, termina etc. ◊ ~ unipersonál: v. care se conjugă și face referire numai la persoana a III-a (singular și plural), reprezentantă a unui subiect exprimat prin nume de animal, de plantă, de planetă, de obiect material, de categorie abstractă (accidental de persoană), ca de exemplu apune, răsări, behăi, cotcodăci, guița, a se gudura, lătra, măcăi, mieuna, mugi, necheza, oua, răgi, urla etc.; germina, îmboboci, încolți, înfrunzi, înflori, înmuguri, odrăsli etc.; a se altera, curge, cocli, mucezi, rugini, a se strica; clămpăni, clefăi, a se declasa, duhni, fonfăi, morfoli; consta, converge, rezida, rezulta etc. ◊ ~ pluripersonál (tripersonál): v. care se conjugă și face referire la toate cele trei persoane (singular și plural), ca de exemplu suna, picta, tăcea, zice, fugi, plivi, coborî, zăvorî etc. (marea majoritate a verbelor). ◊ ~ integrál: v. care are paradigma întreagă, completă; v. căruia nu-i lipsește nici o formă modală, temporală, de persoană sau de număr, ca de exemplu cânta, lucra, tăcea, trece, veni, privi, coborî, hotărî etc. ◊ ~ defectív: v. care nu are unele forme flexionare, care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă; v. care nu este folosit cu toate formele gramaticale, ca de exemplu plăcea, putea, vrea; desfide, detraca etc. ◊ ~ regulát: v. care nu prezintă în flexiune variații ale rădăcinii sau care prezintă numai variații nesemnificative pentru paradigma lui (cum sunt alternanțele fonetice), ca de exemplu ara, lucra, sonda, rupe, iubi, porni, privi, hotărî, urî etc. ◊ ~ neregulát (aberánt): v. care se abate de la flexiunea obișnuită, având forme proprii, specifice; v. a cărui rădăcină prezintă în flexiune variații totale sau parțiale semnificative, neregularități specifice importante, care privesc paradigma în ansamblul ei (supletivism, reduplicare etc.), ca de exemplu fi, avea, bea, da, a se la, lua, mânca, mânca, sta și usca.~ de conjugarea I: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -a, indiferent de consoana care-l precedă, ca de exemplu alerga, astupa, apăsa, căuta, cânta, schimba (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); apela, axa, colora, desena, fuma, mustra etc. (grupa B, cu verbe care au sufixul gramatical variabil -ez, dar nu au desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ de conjugarea a II-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -ea, ca de exemplu avea, bea, cădea, plăcea, putea, tăcea etc. ◊ ~ de conjugarea a III-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul neaccentuat -e, ca de exemplu arde, bate, face, merge, pune, trece etc. ◊ ~ de conjugarea a IV-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixele accentuate -i și -î, ca de exemplu auzi, dormi, fugi, veni, coborî, doborî etc. (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); citi, iubi, sosi, vorbi, hotărî, urî etc. (grupa B, cu verbe care au sufixele gramaticale variabile -esc și -ăsc, dar fără desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ símplu: v. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, dintr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu da, seca, bea, face, citi, doborî, făgădui, pedepsi, accepta, reface, ofta etc. ◊ ~ compús: v. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie, din două sau mai multe unități lexicale, ca de exemplu binevoi, preamări, contrasemna, cronometra, electromecaniza, fotografia, întrerupe, subscrie, supraviețui etc. ◊ ~ actív: v. care arată că subiectul gramatical face acțiunea și altcineva o suferă, ca de exemplu ajuta, vedea, face, lovi, urî etc. ◊ ~ pasív: v. care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva, ca de exemplu a fi ajutat, a fi văzut, a fi făcut, a fi lovit, a fi urât etc. ◊ ~ reflexív: v. care este însoțit obligatoriu de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, cu care formează diateza reflexivă, ca de exemplu își spune, se spală, își împărtășesc, se ceartă, își ajută (fratele), își cumpără, se construiesc, se înroșește, își amintește, se gândește, se întâmplă, se cuvine etc. ◊ ~ deponént: v. latin care avea formă pasivă și înțeles activ, ca de exemplu imitari „a imita”, loqui „a vorbi”, ordíri „a urzi” etc. ◊ ~ semideponént: v. latin, activ ca sens, care se conjuga la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte avea formă de conjugare pasivă, ca de exemplu audĕo, audĕre, ausus sum = îndrăznesc; gaudĕo, gaudĕre, gavisus sum = mă bucur etc. ◊ ~ frecventatív: v. care arată repetarea unei acțiuni; v. iterativ, ca de exemplu a relua, a reveni, a reface etc. ◊ ~ iterativ: v. frecventatív.~ depreciatív (peioratív): v. al cărui conținut exprimă lipsa de considerație față de cineva, atitudinea de batjocură la adresa cuiva, ca de exemplu se bâlbâie, clefăie, fonfăie, râgâie, se câcâie, se mocăie etc. Pentru clasificarea verbelor v. critériu.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink