VAGABONDAJ, (2) vagabondaje, s. n. 1. Vagabondare; starea celui care vagabondează. 2. Infracțiune comisă de o persoană fără domiciliu, fără ocupație stabilă, fără mijloace de subzistență, care trăiește din expediente. – Din fr. vagabondage.

vagabondaj sn [At: REGUL. ORG. MOLD. 150₃/2 / V: (înv) ~agiu, ~bundagiu (Pl: ~ri), ~bun~ / Pl: ~e , ~uri / E: fr vagabondage, it vagabondaggio] 1 Deplasare dintr-un loc în altul fără scop Si: vagabondare (1), (îvr) vagabondat (1). 2 Situație a unei persoane fără domiciliu, fără ocupație stabilă, fără venituri și care trăiește din expediente Si: (reg) vandraletiu, văndrăluială, văndrăluit, (Trs) vandră (5). 3 (Jur) Infracțiune comisă de o persoană capabilă de a munci, care refuză să exercite o ocupație, fără domiciliu stabil și lipsită de mijloace legale de trai.

vagabondaj s.n. Faptul de a umbla dintr-un loc în altul fără scop, fără țintă; vagabondare. Voia să se lase de vagabondaj. ♦ Situație, condiție, stare a unei persoane apte de muncă, fără domiciliu stabil și fără mijloace de trai și care trăiește din expediente. Uitase zilele de foame, vagabondajul desnădăjduit (CE. PETR.). • pl. -e, -uri. /<fr. vagabondage, it. vagabondaggio.

VAGABONDAJ s. n. Vagabondare; starea celui care vagabondează. ♦ Infracțiune comisă de omul capabil de muncă ce refuză să exercite o ocupație, fără domiciliu stabil și lipsit de mijloace cinstite de trai. – Din fr. vagabondage.

VAGABONDAJ, vagabondaje, s. n. Faptul de a vagabonda; situația, starea celui care vagabondează. O înclinare spre vagabondaj. Lucra cîteva zile sau cîteva săptămîni într-un loc și apoi își strămuta uneltele, într-o căruță, într-altă parte. PAS, Z. I 42. Uitase zilele de foame; vagabondajul deznădăjduit cînd se strecura pe lîngă ziduri ca un cîine alungat. C. PETRESCU, C. V. 163. – Variantă: (învechit) vagabundagiu (HASDEU, I. V. 72) s. n.

VAGABONDAJ s.n. Vagabondare; starea celui care vagabondează, situația de vagabond. [< fr. vagabondage].

VAGABONDAJ s. n. vagabondare. ◊ starea celui care vagabondează. (< fr. vagabondage)

vagabondaj n. starea de vagabond.

*vagabondáj n., pl. e și urĭ (fr. vagabondage). Iron. Haĭmanalîc, starea celuĭ fără domiciliŭ și fără ocupațiune serioasă: vagabondaju Țiganilor.

vagabondagiu sn vz vagabondaj

vagabundagiu sn vz vagabondaj

vagabundaj sn vz vagabondaj

VAGABUNDAGIU s. n. v. vagabondaj.

vagabondaj s. n., (infracțiuni) pl. vagabondaje

vagabondaj s. n., (infracțiuni) pl. vagabondare

vagabondaj s. n., (infracțiuni) pl. vagabondaje

vagabondaj, -je.

VAGABONDAJ s. 1. v. hoinăreală. 2. hoinăreală, pribegie, pribegire, vagabondare. (Un ~ din loc în loc.)

VAGABONDAJ s. 1. haimanalîc, hoinăreală, vagabondare, (rar) pușlamalîc, (reg.) pușlanie, (înv.) ștrengărie. (Ce înseamnă ~ ăsta zilnic?) 2. hoinăreală, pribegie, pribegire, vagabondare. (Un ~ din loc în loc.)