2 intrări

9 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

URUITÚRĂ s. f. v. huruitură.

HURUITÚRĂ, huruituri, s. f. Zgomot produs de ceva care huruie; huruială, huruit1, hurduitură. [Pr.: -ru-i-.Var.: uruitúră s. f.] – Hurui + suf. -tură.

HURUITÚRĂ, huruituri, s. f. Zgomot produs de ceva care huruie; huruială, huruit1, hurduitură. [Pr.: -ru-i-.Var.: uruitúră s. f.] – Hurui + suf. -tură.

huruitu sf [At: DELAVRANCEA, S. 168 / V: ur~ / P: ~ru-i~ / Pl: ~ri / E: hurui1 + -tură] 1-5 Huruire (1-5). 6 Dărâmare.

HURUITÚRĂ, huruituri, s. f. Zgomot produs de ceva care huruie. Se auziră de dincolo de ulucile care mai rămăseseră în picioare strigăte și huruituri de trăsură. CAMIL PETRESCU, O. II 695. (În forma uruitură) Un fulger cît un balaur se zvîrcoli în sînul norilor... ș-o uruitură se prelungi în depărtare. DELAVRANCEA, S. 168. – Pronunțat: -ru-i-. – Variantă: uruitúră s. f.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

huruitúră (rar) (-ru-i-) s. f., g.-d. art. huruitúrii; pl. huruitúri

huruitúră s. f. (sil. -ru-i-), g.-d. art. huruitúrii; pl. huruitúri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

HURUITÚRĂ s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruit, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)

HURUITU s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruit, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)

Intrare: uruitură
uruitură
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: huruitură
huruitură substantiv feminin
  • silabație: hu-ru-i-tu-ră info
substantiv feminin (F43)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • huruitu
  • huruitura
plural
  • huruituri
  • huruiturile
genitiv-dativ singular
  • huruituri
  • huruiturii
plural
  • huruituri
  • huruiturilor
vocativ singular
plural
uruitură substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • uruitu
  • uruitura
plural
  • uruituri
  • uruiturile
genitiv-dativ singular
  • uruituri
  • uruiturii
plural
  • uruituri
  • uruiturilor
vocativ singular
plural

huruitură uruitură

  • 1. Zgomot produs de ceva care huruie; huruit (1.).
    exemple
    • Se auziră de dincolo de ulucile care mai rămăseseră în picioare strigăte și huruituri de trăsură. CAMIL PETRESCU, O. II 695.
      surse: DLRLC
    • Un fulger cît un balaur se zvîrcoli în sînul norilor... ș-o uruitură se prelungi în depărtare. DELAVRANCEA, S. 168.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Hurui + sufix -tură.
    surse: DEX '98 DEX '09