TURBULENT, -Ă, turbulenți, -te, adj. 1. Care face gălăgie; care produce dezordine. 2. (Fiz.; despre fluide) Care prezintă în masa lui vârtejuri, agitație. – Din fr. turbulent, lat. turbulentus.

TURBULENȚĂ, turbulențe, s. f. 1. Gălăgie, zgomot; dezordine; nesupunere, revoltă. 2. (Fiz.) Stare a unui fluid în masa căruia există vârtejuri. – Din fr. turbulence, lat. turbulentia.

turbulent, ~ă a [At: COSTINESCU / P: ~nți, ~e / E: fr turbulent, lat turbulentus] 1 (Liv) Care face gălăgie Si: zgomotos. 2 (Liv) Care produce dezordine Si: neastâmpărat. 3 (Liv) Revoltat. 4 (Fiz; d. mișcarea unui fluid) Turbionar.

turbulență sf [At: COSTINESCU / Pl: ~țe / E: fr turbulence, lat turbulentia] 1 (Liv) Zgomot. 2 (Liv) Dezordine (2). 3 (Liv) Revoltă. 4 (Fiz) Stare a unui fluid în masa căruia există vârtejuri.

TURBULENT, -Ă, turbulenți, -te, adj. 1. (Livr.) Care face gălăgie; care produce dezordine. 2. (Fiz.; despre fluide) Care prezintă în masa lui vârtejuri, agitație. – Din fr. turbulent, lat. turbulentus.

TURBULENȚĂ s. f. 1. (Livr.) Gălăgie, zgomot; dezordine; nesupunere, revoltă. 2. (Fiz.) Stare a unui fluid în masa căruia există vârtejuri. – Din fr. turbulence, lat. turbulentia.

TURBULENT, -Ă, turbulenți, -te, adj. Care face gălăgie (v. zgomotos); care produce dezordine (v. nesupus, revoltat). Se arată mult mai turbulent și nedomolit, dezvăluindu-și temperamentul pasionat. SADOVEANU, E. 200. Îl vedea utilizînd cu îndemînare toate apucăturile de școlar leneș, chiulangiu, turbulent și palavragiu. C. PETRESCU, C. V. 107. Țăranii au devenit foarte turbulenți și arțăgoși. REBREANU, R. II 116. ◊ (Substantivat) Cei cițiva turbulenți ascultă de sfaturile tovarășilor lor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 12/5.

TURBULENȚĂ s. f. 1. Gălăgie, zgomot, dezordine; nesupunere, revoltă. 2. Mișcare de agitație a unui fluid ale cărui particule au deplasări dezordonate.

TURBULENT, -Ă adj. 1. Care produce neorînduieli, dezordine; gălăgios, zgomotos. 2. (Fiz.; despre fluide) Care prezintă în masa lui vîrtejuri, agitație. [Cf. fr. turbulent, lat. turbulentus].

TURBULENȚĂ s.f. 1. (Liv.) Tulburare; neorînduială, dezordine; gălăgie. 2. (Fiz.) Stare de mișcare a unui fluid în care există vîrtejuri. [Cf. fr. turbulence, lat. turbulentia].

TURBULENT, -Ă adj. 1. care produce neorânduieli, dezordine; gălăgios, zgomotos. 2. (despre fluide) care prezintă turbulență (2). (< fr. turbulent, lat. turbulentus)

TURBULENȚĂ s. f. 1. neorânduială, dezordine; gălăgie. 2. (fiz.) stare a unui fluid în care există vârtejuri, agitație. (< fr. turbulence, lat. turbulentia)

TURBULENT ~tă (~ți, ~te) 1) Care, aflându-se într-o stare de excitație sporită, ațâță pe cei din jur; care provoacă dezordine. 2) fiz.(despre fluide) Care formează vârtejuri. /<fr. turbulent, lat. turbulentus

TURBULENȚĂ f. 1) Agitație turbulentă. 2) Caracter turbulent. [G.-D. turbulenței] /<fr. turbulence, lat. turbulentia

turbulent a. care e pornit a face sgomot.

*turbulént, -ă adj. (lat. turbulentus). Pornit spre zgomot orĭ scandal: om turbulent, adunare turbulentă.

*turbulénță f., pl. e (lat. turbulentia). Caracteru de a fi turbulent.

turbulent adj. m., pl. turbulenți; f. turbulentă, pl. turbulente

turbulență s. f., g.-d. art. turbulenței; pl. turbulențe

turbulent adj. m., pl. turbulenți; f. turbulentă, pl. turbulente

!turbulență s. f., g.-d. art. turbulenței; pl. turbulențe

turbulent adj. m., pl. turbulenți: f. sg. turbulentă, pl. turbulente

turbulență s. f., g.-d. art. turbulenței

curgere turbulentă, (engl.= turbulent flow) mișcare haotică a parti-culelor de lichid în int. unui curent care se deplasează, cu viteză mai mare de 1 cm /s, peste un strat neregulat; în natură c.t. este frecventă și caracterizează apele puțin adânci și curenții de turbiditate. V. și curgere laminară.

TURBULENT adj. 1. (FIZ.) agitat. (Un fluid ~.) 2. v. zgomotos.

TURBULENȚĂ s. (FIZ.) agitație. (~ unui fluid.)

TURBULENT adj. 1. (FIZ.) agitat. (Un fluid ~.) 2. gălăgios, tumultuos, zgomotos. (O ceată ~; manifestație ~.)

TURBULENȚĂ s. (FIZ.) agitație. (~ unui fluid.)