țiupăi v vz țopăi

țop¹ i [At: ANON. CAR. / V: țup, ~a^[1], țupa / E: fo] (Adesea cu valoare predicativă) 1-2 (Și îcr hop) Exclamație care însoțește sau sugerează o săritură (în timpul jocului) Si: (reg) țopâc (1-2). 3-4 (Și îcr hop) Exclamație care însoțește sau sugerează o mișcare bruscă Si: (reg) țopâc (3-4). 5-6 Exclamație care însoțește sau sugerează o cădere, o aruncare (a unui lucru). 7 (Reg; îcs) De-a țupa Numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 8 Exclamație care se rostește la sosirea cuiva. 9 Exclamație care se rostește la intervenția neașteptată a cuiva. 10 Exclamație care însoțește anunțarea unei întâmplări neașteptate.

țopai^[1] i vz țop¹ corectat(ă)

țopăi [At: STAMATI, V. 427¹/35 / V: țup~, (reg) țiup~ / Pzi: țopăi, ~esc / E: țop¹ + -ăi] 1 vi A face sărituri repetate Si: a sălta, (reg) a țuputi (1). 2 vi A se mișca dezordonat, aruncând picioarele Si: a sălta, (reg) a țuputi (2). 3 vi A dansa sărind Si: (reg) a țuputi (3). 4 vi (Pex; dep) A dansa greoi, prost, fără eleganță Si: (reg) a țuputi (4). 5 vtf A face pe cineva să danseze.

țup¹ i vz țop¹

țupa¹ i vz țop¹

țupăi v vz țopăi

ȚOP!²sau ȚUP! interj. 1 Exprimă o săritură, o săltătură de joc: Măriuca... îmi sărea, țop! înainte, ca o turturea (ALECS.); nici una nici alta, țop! se prinse lîngă dînsul în horă (ISP.); buzduganul... sări pe masă și de-aici, țup! pe cuiu (SB.) iese de subt scaun și, țup! în brațe la zmeu (VAS.); nici una nici două, el, țup! pe spatele omului (ȘEZ.) ¶ 2 Exprimă ivirea fără veste a cuiva într’un loc: încă nu apucaseră feciorii a aprinde lumînările, și dumneaei, țop! a și fost aici (ALECS.) atunci leul, țup! la dînsul în drum, cu gîndul ca să-l mănînce (MAR.) [onom.; comp. și srb. cop! rut. cuppa, etc.].

ȚOPA(I)! 👉 HOPAI!

ȚOPĂI, ȚUPĂI (-ăiu, -ăesc) vb. intr. F A juca, a dansa; a sălta: s’a pornit să sară și să țopăe mai nebun ca toți (CAR.); ian privește-l cum țopăește! (ALECS.); ele au țupăit toată ziua la sunetul fluierului (SB.); o învățătoare țupăe ca o vrabie (IRG.) [țop! și țup!].

ȚUP! 👉 ȚOP!²

ȚUPA(I) 👉 HOPAI!

ȚUPĂI 👉 ȚOPĂI

ȚOP¹ interj. (Și în forma țup) 1. (Adesea cu valoare verbală) Exclamație care însoțește o săritură sau o mișcare bruscă. V. țîști, hop. Atuncea păunul, țup jos, se dete iute peste cap. SBIERA, P. 33. Îmi sărea țop înainte ca o turturea. ALECSANDRI, T. 5. ◊ M-am dus la Galați... și cum am ajuns, nici una, nici două... țup în vapor. id. ib. 70. Cușmuța mea cu nărav... A făcut țup peste gard. MARIAN, S. 322. ◊ (Și în forma țupa, în corelație cu hop sau cu hopa, însoțește sau sugerează săltarea în timpul jocului) Hopa-țupa... amîndoi cîntăm. NEGRUZZI, S. III 12. Hopa-țupa cît ține nunta. MAT. FOLK. 708. Hop-țup, n-am să-mbuc Și la moară n-am să duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 387. ◊ Loc. adv. (Popular) De-a hupa, de-a țupa = de-a rostogolul. Sfîntu-ndat-a și picat De-a hupa, de-a țupa. MARIAN, S. 279. ♦ (Rar) Exclamație care sugerează o cădere. V. zdup. Hîța, bîța, Țup la pămînt (Mătăniile). SBIERA, P. 322. 2. Exclamație care se rostește în legătură cu sosirea sau cu intervenția neașteptată a cuiva undeva. Se pomeni cu zîna că vine, și nici una, nici alta, țop, se prinse lîngă dînsul în horă. ISPIRESCU, L. 213. ◊ (Cu valoare verbală) Un pîrlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei, și țop și el... «Eu sînt Petru, copilul Răreșoaii». DELAVRANCEA, O. II 182. ♦ Exclamație care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. Eu cît și Cosma sîntem gata de logodnă și apoi, țop, ca din senin să-mi calc vorba. SLAVICI, N. I 107. Priviți-i... de-abia dați afară din slujbă și, țup în opoziție! ALECSANDRI, T. 1448. – Variante: țup, țupa interj.

ȚOPĂI, țopăi, și țopăiesc, vb. IV. Intranz. (Și în forma țupăi) A sălta de pe-un picior pe altul, a se mișca sărind (dezordonat) și aruncînd picioarele. Am fi țopăit, ca broaștele, săptămîni de-a rîndul cu genunchii goi prin țepile miriștei. STANCU, D. 190. Se aduna lumea ca la urs și copiii țopăiau prostește. PAS, Z. I 153. Arare, iepuri roșcați se strecurau țupăind prin luminișuri. SADOVEANU, O. I 63. Omul... țipă, sforăie, ori sare, țopăie. CARAGIALE, N. F. 71. ♦ (Ironic) A dansa, a juca. Și cînd dă să țupăiască, stuhul sau papura tot foșnesc, iar oamenii îl necăjesc rîzînd. SEVASTOS, N. 331. Ian privește-l cum țopăiește. ALECSANDRI, T. 197. ◊ Tranz. fact. Nu se lasă în ruptul capului pînă ce nu-i țupăiesc și pe ei în horă. SEVASTOS, N. 317. – Variantă: țupăi vb. IV.

ȚOP¹ interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură, o mișcare bruscă sau (rar) sugerează o cădere. 2. Exclamație care se rostește la sosirea cuiva sau la intervenția neașteptată a cuiva. ♦ Exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. [Var.: țup, țupa interj.] – Onomatopee.

ȚOP interj. 1) (se folosește drept strigăt când cineva face o săritură). 2) (se folosește pentru a exprima o schimbare bruscă de situație sau de atitudine). /Onomat.

A ȚOPĂI țopăi 1. intranz. A sări de pe un picior pe altul (făcând mișcări dezordonate). 2. tranz. peior. A se mișca în ritmul unui dans; a juca cu temperament. /țop + suf. ~ăi

țop! int. indică o săritură repede sau o sosire neașteptată: țop cu norocul! [Onomatopee].

țopăì v. a sări într’un picior: ia privește cum țopăește AL. [V. țop!].

țup! int. imită sgomotul săririi: țup! în vapor AL. [Onomatopee].

țupăì v. a juca sărind; V. țup!

2) țop, interj. care arată o sosire subită pintr’o săritură (ca și hop): țop și el la chilipir! V. țup.

țópăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. țop, țup și rudă cu ceh. cupati, a tropoi încet. Bern. 1, 130). Iron. Sar saŭ dansez mult: copiiĭ țopăĭaŭ pin casă, Ĭon a țopăit la horă. – Și țúpăĭ.

țup, interj. care arată zgomotu săririĭ pășind orĭ suindu-te în saŭ pe ceva: copiiĭ țup în copac, în căruță, pe casă. V. țop, zdup.

țúpăĭ, V. țopăĭ.

+hop-țop interj.

țopăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țopăi, 3 țopăie, imperf. 1 țopăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să țopăi, 3 să țopăie

țopăi (a ~) vb., ind. prez. 3 țopăie, imperf. 3 sg. țopăia; conj. prez. 3 să țopăie

țup/țup-țup interj.

țopăi vb., ind. și conj. prez. 1 sg. țopăi, 3 sg. și pl. țopăie, imperf. 3 sg. țopăia

țopăi vb., ind. prez. pers. 1 țopăi / țopăiesc

țopăi (ind. prez. 1 sg. țopăi, 3 sg. și pl. țopăie)

țopăesc, -păe 3, -păiam 1 imp.

țop interj. – Exprimă ideea de salt sau de săritură neașteptată. – Var. țup(a), țopa. Creație expresivă: cf. hop, țuști și REW 8960b, sb., slov. cop, rut. cuppā (Candrea). – Der. țopăi (var. țupăi), vb. (a sări, a sălta; a dansa prost); țopăială, s. f. (săritură; dans); țoapă, s. f. (mitocan, dobitoc); țopîrlă (var. țopîrcă), s. f. (țăran, bădăran); țopîrlan, s. m. (mîrlan, mitocan), cf. ngr. τσοπάνης.

ȚOPĂI vb. v. sări.

ȚOPĂI vb. v. dansa, juca.

țopăi vb. v. DANSA. JUCA.

ȚOPĂI vb. a sălta, a sări, (reg.) a hopăi. (Nu mai ~ atîta!)