TIRADĂ, tirade, s. f. 1. (Adesea fig.) Parte dintr-un discurs în care oratorul dezvoltă pe larg (și cu emfază) o singură idee, o teză. 2. Fragment dintr-o operă literară (dramatică), de întindere mai mare, caracterizat printr-o deosebită intensitate afectivă, spus fără întrerupere de unul dintre eroi. – Din fr. tirade.

tiradă sf [At: ALECSANDRI, T. 1198 / Pl: ~de / E: fr tirade] 1 Fragment de întindere relativ mare dintr-o operă literară (mai ales dramatică), debitat fară întrerupere de același personaj și caracterizat prin intensitate afectivă. 2 (Mai ales prt) Parte a unui discurs în care un orator dezvoltă pe larg și cu emfază o idee, o teză. 3 (Prt) Banalitate debitată pe un ton grav, solemn. 4 (Muz) Pasaj în formă de gamă sau apogiatură, compusă din mai multe sunete.

TIRADĂ, tirade, s. f. 1. (Adesea fig.) Parte dintr-un discurs în care oratorul dezvoltă pe larg (și cu emfază) o idee, o teză. 2. Fragment dintr-o operă literară (dramatică), de întindere mai mare, caracterizată printr-o deosebită intensitate afectivă, spus fără întrerupere de unul dintre eroi. – Din fr. tirade.

TIRADĂ, tirade, s. f. 1. (Azi mai ales peiorativ) Fragment dintr-un discurs în care un orator dezvoltă pe larg (și cu emfază) o idee, o teză. Flecari crescuți în moleșeala tiradelor de cafenea. C. PETRESCU, C. V. 276. Și-n mintea ta înfierbîntată Te vezi deodată orator: Înflăcărat rostești tirade, Pornești mulțimea după tine; Se-nalță mii de baricade Și cad palatele-n ruine. TOPÎRCEANU, S. A. 8. Alecsandri a găsit ocazia să facă o tiradă cu privire la o chestie de care îi ardea inima. IBRĂILEANU, SP. CR. 125. Discursul demagogic al lui Cațavencu, plin de șiretlicuri, de tirade falșe... ar fi peste putință în gura naivului și tîmpitului Farfuridi. GHEREA, ST. CR. I 350. 2. Fragment de întindere mai mare dintr-o operă literară (mai ales dramatică) debitat fără întrerupere de un personaj. Acum trei secole... se puteau auzi pe scenele teatrelor tirade îndreptate împotriva dreptului feudal de a dobîndi toate onorurile numai în virtutea nașterii. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 6/3. Închipuiți-vi-l... venind în fața scenei, luînd o poză demnă și începînd să ne debiteze o tiradă. CARAGIALE, N. F. 28.

TIRADĂ s.f. 1. Fragment dintr-un discurs în care oratorul dezvoltă pe larg o singură teză, o idee etc. 2. Fragment de largă întindere dintr-o operă dramatică, spus fără întrerupere de unul dintre eroi; (p. ext.) expunere plină de lucruri comune debitate pe nerăsuflate. ♦ (Muz.) Pasaj în formă de gamă sau apogiatură compusă din mai multe sunete. [< fr. tirade, cf. it. tirata].

TIRADĂ s. f. 1. parte a unui discurs în care oratorul dezvoltă pe larg și cu emfază o teză, o idee. 2. fragment dintr-o operă dramatică spus fără întrerupere de unul dintre eroi; (p. ext.) expunere plină de lucruri comune debitate pe nerăsuflate. 3. (muz.) pasaj în formă de gamă sau apogiatură din mai multe sunete. (< fr. tirade)

TIRADĂ ~e f. 1) Fragment dintr-un discurs în care oratorul dezvoltă detaliat și cu emfază o idee. 2) Suită de fraze sau de versuri recitate fără întrerupere de un personaj de teatru. 3) fig. Frază lungă rostită cu emfază și vehemență. /<fr. tirade

tiradă f. banalitate debitată cu solemnitate (= fr. tirade).

*tirádă f., pl. e (fr. tirade, d. it. tirata, d. tirare, a trage. V. retiradă). Discurs vorbit orĭ scris plin de banalitățĭ care se repetă pînă la plictiseală: tirade politice.

tiradă s. f., g.-d. art. tiradei; pl. tirade corectat(ă)

tiradă s. f., g.-d.-art. tiradei; pl. tirade

tiradă s. f., g.-d. art. tiradei; pl. tirade

TIRADĂ (fr. tirade < tirere, a trage) În desfășurarea acțiunii unei opere dramatice, replica dezvoltată a unui actor, suită de versuri sau fraze în care se dezvoltă o idee. Cultivată în tragedia clasică franceză, în drama romantică și în melodramă, tirada se caracterizează prin patosul ideilor și avîntul sentimentelor exprimate. Ex. „Nu se sfărîmă veacurile ce-au trecut! Și cu veacurile-acelea datina ni s-a făcut. Doamnă, datina străbună e mai mult decît o lege! Domnul ce-și iubește țara, din chiar traiul ei culege Obiceiuri de tot felul; trebuințe de-orice soi, Năzuințe, daruri, vise, ure, patime, nevoi. El le cerne, le fărîmă, le topește, le strecoară, Și le toarnă, ca-ntr-o matcă, în cuvîntu-i către țară, Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români, Timp de veacuri, neamul țese datina de la bătrîni.” (AL. DAVILLA, Vlaicu Vodă)