TIRADĂ, tirade, s. f. 1. (Azi mai ales peiorativ) Fragment dintr-un discurs în care un orator dezvoltă pe larg (și cu emfază) o idee, o teză. Flecari crescuți în moleșeala tiradelor de cafenea. C. PETRESCU, C. V. 276. Și-n mintea ta înfierbîntată Te vezi deodată orator: Înflăcărat rostești tirade, Pornești mulțimea după tine; Se-nalță mii de baricade Și cad palatele-n ruine. TOPÎRCEANU, S. A. 8. Alecsandri a găsit ocazia să facă o tiradă cu privire la o chestie de care îi ardea inima. IBRĂILEANU, SP. CR. 125. Discursul demagogic al lui Cațavencu, plin de șiretlicuri, de tirade falșe... ar fi peste putință în gura naivului și tîmpitului Farfuridi. GHEREA, ST. CR. I 350. 2. Fragment de întindere mai mare dintr-o operă literară (mai ales dramatică) debitat fără întrerupere de un personaj. Acum trei secole... se puteau auzi pe scenele teatrelor tirade îndreptate împotriva dreptului feudal de a dobîndi toate onorurile numai în virtutea nașterii. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 6/3. Închipuiți-vi-l... venind în fața scenei, luînd o poză demnă și începînd să ne debiteze o tiradă. CARAGIALE, N. F. 28.