TIPIC¹, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din sl. tipiku.

tipic², ~ă [At: HASDEU, I. C. I, 49 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr typique] 1 a Care caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc. Si: caracteristic, specific. 2 sn Ceea ce este specific cuiva sa a ceva. 3 sn (Prc) Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în mod veridic esența realității.

tipic¹ sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 196/9 / Pl: ~uri / E: slv типикъ, ngr τυπικόν] 1 Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase. 2 (Pex) Regulă pentru săvârșirea serviciului divin Si: ritual. 3 (Pop; îe) A vorbi după ~ A avea un discurs bine organizat. 4 Formulă obișnuită, stereotipă. 5 Obicei. 6 Normă. 7 (Reg; îe) A-i găsi ~ul A-i descoperi cauza. 8 (Reg; îe) A-i sosi (sau a-i veni) ~ul (la ceva) A sosi momentul potrivit (pentruceva). 9 (Reg; îe) A nimeri la ~ A veni la momentul potrivit. 10 (Înv) Model.

TIPIC¹, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din sl. tipikŭ.

TIPIC¹ s. n. Caracterul a ceea ce este tipic, specific, caracteristic. În proza lui Vlahuță tipicul strivește individualul. VIANU, A. P. 190. ♦ Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar care în artă exprimă esența realității. Problema tipicului ocupă un loc central în estetica marxist-leninistă. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 485, 3/4.

TIPIC³, -Ă, tipici, -e, adj. Care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. În primul rînd este tipic ceea ce exprimă în modul cel mai deplin și mai expresiv esența forței sociale respective. V. ROM. mai 1953, 191. Rudin este reprezentantul tipic al păturii intelectuale ruse. SADOVEANU, E. 237. Un caz tipic de deformare profesională. C. PETRESCU, C. V. 267.

TIPIC², tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. Toate erau după tipicul primăverilor de la noi, numai întîrziate. SADOVEANU, M. C. 120. După anume tipic și pentru anume închipuieli. C. PETRESCU, A. R. 24. Totul era corect, protocolar și făcut după tipicul marilor doliuri. ANGHEL, PR. 66. 2. Carte cuprinzînd ansamblul regulilor după care se săvîrșesc slujbele religioase; normă, regulă pentru serviciul divin. Slujba, după tipicul cel mare, se petrecu în liniște. SADOVEANU, O. VII 167. Slujea în biserică fără pripă și toate le spunea și le făcea după tipic. GALACTION, O. I 207. Știe tipicul pe de rost, zilele de harți și post. ARGHEZI, V. 181. Un diac citi tipicul. EMINESCU, L. P. 142.

TIPIC, -Ă Care are, care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. // s.n. Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. [Cf. fr. typique, it. tipico, lat. typicus].

TIPIC, -Ă I. adj. care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. II. s. n. 1. caracterul a ceea ce este specific. 2. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. (< fr. typique, lat. typicus)

TIPIC¹ ~uri n. 1) Caracter specific. 2) Ansamblu de proprietăți specifice unui fenomen artistic sau unui personaj literar prin intermediul cărora se exprimă în artă esența realității. /<fr. typique

TIPIC² ~că (~ci, ~ce) Care întrunește trăsăturile ce individualizează; caracteristic; specific; distinctiv; propriu. Caz ~. /<fr. typique

TIPIC ~uri n. 1) Carte care conține regulile de oficiere a serviciului divin. 2) Fiecare dintre regulile de oficiere a slujbei religioase cuprinse în această carte. /<sl. tipiku, ngr. tipikón, fr. tipique

tipic a. 1. ce caracteriza un tip: fiecare rassă are o fizionomie tipică; 2. ce servă de tip: caractere tipice; 3. alegoric, simbolic.

tipìc n. 1. carte ce coprinde regulele și ordinea serviciului divin: Tipic bisericesc de Anton Pann (1851); 2. fig. formular fix: după tipic. [De origină slavo-greacă].

*típic, -ă adj. (vgr. typikós). Care caracterizează un tip: trăsăturile tipice ale raseĭ galbene. Care are o puternică originalitate: personagiŭ tipic.

tipíc n., pl. urĭ (mgr. și vgr. typikón, d. typikós, tipic; vsl. tipikŭ). Ritual, cartea care cuprinde rînduĭala serviciuluĭ bisericesc: Tipicu luĭ Anton Pan (1851). Fig. Iron. Rutină, pareatcă: acest funcționar se ține de tipic, după tipic. V. clișeŭ.

țipeică sf vz țipic

țipic sm [At: BĂNUȚ, T. P. 31 / V: ~peică sf, țupeică sf, țopic / Pl: ~ici / E: mg cipök] (Trs; Ban) 1 Pantof. 2 Gheată prevăzută cu elastic pentru a fi încălțată mai ușor Si: (înv) cipic. 3 (Reg) Papuc de casă făcut din petice (de postav, de stofă etc.).

țopic sm vz țipic

țupeică sf vz țipic

tipic¹ adj. m., pl. tipici; f. tipică, pl. tipice

tipic² s. n., pl. tipicuri

tipic² s. n., pl. tipicuri

tipic¹ adj. m., pl. tipici; f. tipică, pl. tipice

tipic s. n., pl. tipicuri

tipic adj. m., pl. tipici; f. sg. tipică, pl. tipice

TIPIC adj. 1. v. caracteristic. 2. v. reprezentativ.

TIPIC s. 1. v. uzanță. 2. v. ceremonial. 3. v. canon. 4. canon, lege, normă, regulă. (Un ~ al artei clasice.)

TIPIC s. 1. obicei, regulă, rînduială, uz, uzanță, (înv.) șart. (Care e ~ în aceste împrejurări?) 2. ceremonial, ceremonie, etichetă, protocol, regulă, ritual, rînduială, (rar) rit, (înv.) politică. (Conform ~ de la curte...) 3. (BIS.) canon, ritual, (înv.) trebnic. (După ~ ortodox.) 4. canon, lege, normă, regulă. (Un ~ al artei clasice.)

TIPIC adj. 1. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, specific, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. caracteristic, clasic, reprezentativ, specific. (Un exemplu ~.)

Tipic ≠ atipic, necaracteristic, netipic

tipic (-ce), s. n. – 1. Ritual. – 2. Formular. – 3. Regulă, normă, formă stabilită. – Mr. tipicó. Ngr. τυπιϰόν, cf. sl. tipikŭ (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 142). – Der. tipicar, adj. (formalist, maniac); tipicărie, s. f. (manie); tipicale, s. f. (ore liturgice așezate între șase și nouă), din gr. τυπιϰά; tipicui, vb. (a prescrie, a prevedea).

tipic (tipicon) (gr. τυπιϰόν [sc. βιβλίον], de la τυπός, „chip, formă, normă”) (Biz.), cartea care cuprinde rânduiala și regulile săvârșirii slujbelor pe întregul an bisericesc. În linii mari t. a fost orânduit de Sf. Apostoli în sec. 1. În sec. III, Hariton Mărturisitorul (m. 270) a stabilit un t. continuat în sec. 4, de Eftimie cel Mare și Teoctist. În sec. 5-6 t. este completat și dezvoltat de cuviosul Sava (egumenul Lavrei cu același nume din Palestina). La începutul sec. 7, în timpul invaziei lui Hosroe asupra Palestinei, acest t. s-a pierdut iar Sofronie patriarhul Ierusalimului (sec. 7) l-a refăcut din memorie completându-l. În sec. 8, Cosma Melodul, episcop de Maiuma (m. 743) și Ioan Damaschin (m. 749) au completat t. ierusalimitean pe care apoi, în sec. 9, Teodor Studitul (m. 826), l-a completat și l-a introdus în mânăstirile din jurul Constantinopolului. Tot în sec. 9, Marcu, episcopul Idruntului a adăugat la t. reguli – pentru cazurile când se întâlnesc mai multe sărbători în aceeași zi – cunoscute sub numele de „Capetele (capitolele) lui Marcu”. La români, primul t. a fost tipărit în Mânăstirea Neamț la 1816. Echiv. lat.: caeremoniale.

TIPIC, -Ă adj. (cf. fr. typique, it. tipico, lat. typicus): în sintagma dialect tipic (v.).

-TIPIC „referitor la formă, caracterial, tipic”. ◊ gr. typikos „simbolic, exemplar” > fr. -typique, engl. -typic, germ. -typisch > rom. -tipic.

TIPIC (< fr. typique < lat. typicus) Termen sinonim cu caracteristic, specific, concept pe care se bazează însușirea artei de a înfățișa generalul prin individual, de a sugera repetabilul prin irepetabil, necesarul prin întîmplător. Noțiunea tipic nu derivă din aceea de tip, pentru că, în conceptul tip, accentul se pune pe general, pe cînd în tipic, pe sinteza generalului cu individualul, a repetabilului cu irepetabilul. Tipicul este un principiu organizator, fundamental al realismului clasic care constă în „redarea veridică a caracterelor în împrejurări tipice”, după formularea lui Fr. Engels.

țipeică, țipeici, s.f. (reg.) pantof, gheată.

țipic, țipici, s.m. (reg.) pantof, gheată; cipic.