ȚIMIR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimară s. f.] – Din magh. cimer.

timar¹ sm [At: (a. 1772) IORGA, S. D. XII, 186 / V: (îvr) ~iu, ~mnar / Pl: ~i / E: mg timar] (Reg) 1-2 Tăbăcar¹ (1-2).

timariu sm vz timar¹

timări vt [At: ALR SN II h 531/279 / Pzi: ~resc / E: timar¹] (Reg) 1 (C. i. piei) A tăbăci (1). 2 (C. i. păsări de curte) A opări.

timnar sm vz timar¹

țămir s vz țimir

țimar snm vz țimir

țimară sf vz țimir

țimăr¹ sm [At: CHEST. V, 31/1 / Pl: ~i / E: nct ] (Trs) Copil care lucrează la stână.

țimir [At: (cca 1594) HURMUZAKI, XI, 398 / V: țăm~ s, ~mar snm, ~mară sf, ci~^[1] snm, zi~ sn / Pl: ~e, ~uri sn, ~i sm / E: mg címer, pn cymer] 1 sn (Înv; Trs; Mol) Blazon (1). 2 sn (Înv; Trs; Mol) Ecuson reprezentând elemente heraldice. 3 sn (Înv; îe) A se face ~ la lume A se face de râs. 4 sn (Îvr) Surguci (la turban, la ișlic etc.). 5 sn (Buc; Trs) Mănunchi de flori artificiale sau alte podoabe pe care le poartă mirele la pălărie sau la căciulă în ziua nunții. 6 sm (Înv; Mol; Mun) Țimiraș (1).

zimir sn vz țimir

ȚIMIR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimară s. f.] – Din magh. cimer.^[1]

TIMAR, timari, s. m. (Regional) Meseriaș care se ocupă cu argăsitul sau tăbăcitul pieilor. Cînii fiind flămînzi, au văzut niște piei într-un rîu, pusă de timari să se moaie. ȚICHINDEAL, F. 96.

ȚIMIR, țimire, s. n. (Învechit și regional) Emblemă care servește drept semn distinctiv unei familii nobile, unui oraș, unei țări,unei corporații sau membrilor ei; blazon, marcă, stemă. (Atestat în forma țimară) Oameni... care nu au nici țimară, nici stolă, nici coroană. NEGRUZZI, S. III 405. – Variantă: țimară, țimări, s. f.

1) timár m. (ung. timár). Ban. Trans. Tăbăcar (Neam. Rom. I, 308, și Iorga, Negoț. 172).

țimír n., pl. urĭ și e (ung. cimer, blazon, marca țăriĭ, mgerm. zimier, d. fr. cimier, vîrf de coĭf, cime, vîrf; lat. pop. cîma, cl. cyma, vgr. kyma, vlăstar). Trans. Blazon, marcă.

timar² (tăbăcar; soldat turc) (reg., înv.) s. m., pl. timari

țimir² (călăuză) (înv.) s. m., pl. țimiri

!țimir¹ (blazon) (înv.) s. n., pl. țimire

timar¹ (tăbăcar) (reg.) s. m., pl. timari

țimir¹ (călăuză) (înv.) s. m., pl. țimiri

!țimir² (blazon) (înv.) s. n., pl. țimire/țimiruri

timar (tăbăcar) s. m., pl. timari

țimir (călăuză) s. m., pl. țimiri

țimir (emblemă) s. n., pl. țimire

timar (-ri), s. m. – (Banat) Tăbăcar. Mag. timár (Scriban).

țimir (-ruri), s. n. – Blazon, emblemă. Mag. cimer (Tiktin; Gáldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. În Trans., înv. – Der. țimiraș, s. m. (trimis, mesager), înv., numiți astfel din cauza blazonului lor.

TIMAR s. v. argăsitor, tăbăcar.

timar s. v. ARGĂSITOR. TĂBĂCAR.

timări, timăresc, vb. IV (reg.) 1. a argăsi, a tăbăci. 2. a opări (o pasăre).