TIC², ticuri, s. n. Mișcare convulsivă, bruscă, spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau a mai multor mușchi. ♦ Deprindere (neplăcută, ridiculă etc.) pe care o capătă cineva în mod inconștient. – Din fr. tic.

tic¹ sn, i [At: ALR I, 353/934 / V: (reg) tichi / E: fo] (Rep) 1-2 (Cuvânt care) redă sunetul ritmic al ceasornicului Si: tic-tac (1-2). 3-4 (Cuvânt care) redă bătăile inimii Si: tic-tac (3-4). 5-6 (Reg) Ting (1-2).

tic² sn [At: VLAHUȚĂ, ap. CADE / Pl: ~uri / E: fr tic, ger Tick] 1 (Șîs ~ nervos) Mișcare convulsivă, bruscă, spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau a mai multor mușchi. 2 (Îs) ~ul ursului Mișcare nervoasă, de legănare a corpului sau a capului, pe care o deprind animalele sălbatice aflate în captivitate, uneori și caii. 3 (Iuz; îs) ~ dureros al feței Nevralgie facială. 4 Deprindere (neplăcută, ridicolă etc.) pe care o capătă cineva în mod inconștient Si: manie, obicei, tabiet. 5 (Șîs ~ verbal) Obicei (caracteristic unor persoane) de a repeta, involuntar, anumite cuvinte în cursul vorbirii. 6 Clișeu literar Si: șablon.

tic³ sn [At: ANON. CAR. / V: (reg) tioc, tiuc / Pl: ~uri / E: pbl fo] 1 (Trs; Ban) Ciocul găinii. 2 (Olt; Trs) Râtul porcului. 3 (Îe) A-i da (cuiva) peste ~ A repezi pe cineva pentru un gest (o faptă etc.) nepermis(ă). 4 (Olt; Trs; pan) Partea de dinainte, încovoiată în sus, a tălpilor săniei. 5 (Reg; pan) Vârful opincii. 6 (Reg; pan) Fiecare dintre cele două capete ale părții metalice la târnăcop.

tic⁴ sn [At: VICIU, GL. / Pl: ~uri / E: ns cf butic] 1 (Trs) Putină pentru păstrat brânza. 2 (Reg) Oală în care se păstrează laptele sau brânza. 3 (Reg) Putinei. 4 (Reg) Cutie de lemn Si: lădiță.

tichi² sn, i vz tic¹

tichi¹ s [At: LM 30 / Pl: ? / E: nct] 1 (Reg) Ichi. 2 (Olt; îe) A pune ~u A rupe orice relație cu cineva.

tioc¹ sn vz tic³

tiuc² sn vz tic³

țâc² i, sn vz țic¹

țâc⁵ sn vz țic⁴

țâc⁴ sn vz țic³

țâcă¹ sf vz țic¹

țâcă² sf vz țic³

țic³ [At: VICIU, GL. / V: țâc sn, țâcă sf / E: ns cf țic¹] 1-2 sn (Trs; Mol; de obicei precedat de „un” și udp „de” care arată felul) Cantitate, măsură etc. (foarte) mică Si: fărâmă, pic¹. 3-4 sn (Îf; țâc, țâcă; îe) O țâcă (sau un țâc) de ... Se spune despre ceva (foarte) mic. 5 sn (Îf țâcă; îe) Pe țâcă pe nimică Foarte des. 6 av (Reg; îf țâc) Deloc.

țic¹ [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: (3-11) țică (Pl: țici) sf, (2-9) țâc i, sn, țâcă (Pl: țâci) sf, (2) țig i / Pl: ~uri / E: fo] 1 i Cuvânt care redă zgomotul produs prin ciocnirea a două obiecte (de lemn, de metal etc.). 2 i (Rep) Cuvânt care redă strigătul specific al unor păsări. 3 sn (Reg; șîcs de-a ~ul, de-a mingea-n ~) Joc cu mingea între patru, șase sau opt jucători, în care cel aflat „la bătaie” lovește mingea cu un băț, încercând să o trimită cât mai departe de cel aflat „la prindere”, pentru a avea timp să pună piciorul într-o gropiță făcută în pământ Si: (reg) de-a ciocota. 4 sn (Reg) Lovirea mingii cu bățul la țic (3). 5 sn (Reg) Lovirea prin încrucișare, a bețelor la țic (3). 6 sn (Reg; d. jucătorii „de la bătaie”; îe) A da (sau a bate) ~ (sau ~ul, ~ă, ~a) A-și lovi bețele unul de altul prin încrucișare. 7 sn (Reg; îf țâc) Băț scurt, ascuțit la un capăt, folosit la țic (3). 8 sn (Reg; îaf) Minge. 9 sn (Reg; îaf) Țurcă¹ (1). 10 sf (Orn; Trs; îf țâcă) Ciocănitoare (Dryobates maior). 11 sf (Orn; reg; îaf) Bibilică (Numida meleagris).

țic⁴ sn [At: L. ROM. 1975, 216 / V: țâc sn, (Dob) țigă sf / Pl: ~uri / E: ns cf ciucă „măgură”] 1 (Trs; Dob) Ridicătură de teren. 2 (Trs; Dob) Vârf de deal ușor rotunjit. 3 (Trs; Dob) Muchie de deal. 4 (Trs; Dob) Deal mic. 5-6 (Trs; Dob) Pantă (foarte) abruptă. 7 (Trs; Dob) Loc prăpăstios. 8 (Atm; Trs) Vârf cărnos. 9 (Atm; Trs) Excrescență mică Si: umflătură. 10 (Reg; îs) Țâcul gâtului Uvulă.

țică³ sf vz țic¹

țicura [At: REV. CRIT. III, 171 / Pzi: țicur / E: ns cf pișcura¹] 1 vt (Mun; Trs; d. insecte) A pișca. 2 vt (Olt; Trs; d. ființe) A ciupi (2). 3 vt(a) (Olt; Ban; d. băuturi) A pișca. 4 vt(a) (Reg; p 3; udp „la”, „prin” sau „în”, care indică organe sau părți ale corpului) A provoca o durere vie, acută Si: a înjunghia, a înțepa. 5 viim (Mun) A burnița subțire.

țigă² sf vz țic⁴

❍ȚIC sbst. Mold. Un fel de joc cu mingea. (PAMF.)

TIC², ticuri, s. n. Mișcare convulsivă, bruscă, spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau mai multor mușchi. ♦ Deprindere (neplăcută, ridiculă etc.) pe care o capătă cineva în mod inconștient. – Din fr. tic.

TIC, ticuri, s. n. Mișcare convulsivă și repetată care rezultă din contractarea involuntară a unuia sau a mai multor mușchi; gest automat (urît) pe care îl deprinde cineva în mod inconștient (de obicei prin imitație). Obrazul îi tresărea într-un tic nervos. DUMITRIU, B. F. 79. Prinseseși ticurile redactorilor și reporterilor, care purtau pălării cu boruri mari, lavaliere și baston pe mînă. PAS, Z. I 285. Semănau una cu alta și la gesturi și la ticuri. ANGHEL-IOSIF, C. L. 74.

ȚICURA, țicur, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut; mai ales despre purici) A pișca, a ciupi. Nu junghia, Nu picura, Nu turbura. MAT. FOLK. 1582.

ȚICURA, țicur, vb. I. Tranz. (Pop.) A pișca, a ciupi.

TIC s.n. Mișcare convulsivă și repetată rezultată din contractarea involuntară a unor mușchi; deprindere, mai mult sau mai puțin ridicolă, pe care o capătă cineva în mod inconștient. [< fr. tic].

TIC s. n. 1. mișcare convulsivă și repetată din contractarea involuntară a unor mușchi. 2. deprindere, mai mult sau mai puțin ridicolă, pe care o capătă cineva în mod inconștient. 3. ~ verbal = cuvânt, expresie care revine inconștient, inutil și supărător în vorbirea cuiva, ca urmare a unei deprinderi. (< fr. tic)

TIC² ~uri n. 1) Contracție musculară involuntară și repetată, provocată de tulburări organice sau funcționale ale sistemului nervos. 2) Deprindere supărătoare sau ridicolă care se manifestă în mod involuntar. /<fr. tic, germ. Tick

tic n. 1. mișcare convulsivă contractată din deprindere; 2. fig. apucătură ridiculă: are un tic (= fr. tic).

țic (de-a țicul) n. Mold. un joc cu mingea între patru băieți cu un băț încovoiat. [Cf. serb. ȚIK, detunătură].

1) tic n., pl. urĭ (cp. cu vsl. tykati, a împunge). Ban. Olt. Bot (rît, cĭoc).

2) *tic n., pl. urĭ (fr. tic, poate d. it. ticchio, capriciŭ). Mișcare convulsivă orĭ nu devenită obișnuită la uniĭ oamenĭ (precum: ridicarea din umerĭ, scuturarea din cap, scărpinarea în acelașĭ loc ș. a.). V. tabet.

țîc n., pl. urĭ. Un joc copilăresc asemenea cu poarca (V. bobă). Epitet de dragoste întrebuințat la vocativ și adresat unuĭ copil: măĭ țîcule!

tic¹ s. n., pl. ticuri

tic² s. n., pl. ticuri

tic s. n., pl. ticuri

TIC s. v. bot, cioc, rât.

ȚICURA vb. v. ciupi, pișca.

tic s. v. BOT. CIOC. RÎT.

țicura vb. v. CIUPI. PIȘCA.

tic², ticuri, s.n. (reg.) 1. putină (de brânză). 2. putinei. 3. oală de lapte, brânză. 4. lădiță, cutie de lemn.

țic s.n. (reg.) 1. nume de jocuri de copii. 2. ciocănitoare. 3. bibilică. 4. cantitate, măsură, fărâmă mică. 5. vârf, ridicătură, deal.

țicura, țicur, vb. IV (reg.) 1. a pișca, a înțepa. 2. a burnița.