ȚIGLĂ¹, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din sb. cigla.

teglă sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~le / E: mg tégla] (Trs; Mar) 1 Cărămidă (1). 2 (Îs) ~ nearsă Chirpici.

țaglă³ sf vz țiglă¹

țeclă sf [At: ANON. CAR. / V: țeglă, țic~, țiglă, țeiglă, țfe~, țve~, țulcă / Pl: ~le / E: mg cékla] (Bot; Trs) 1 Sfeclă. 2 (Șîs ~ roșie) Sfeclă roșie (Beta vulgaris). 3 (Îs) ~ albă Sfeclă albă (Beta cicla). 4 (Îs) Țiclă de țucur Sfeclă de zahăr (Beta altissima).

țeglă¹ sf vz țeclă

țeglă² sf vz țiglă¹

țeiglă sf vz țeclă

țfeclă sf vz țeclă

țiclă⁴ sf vz țeclă

țiclă⁵ sf vz țiglă¹

țiglă³ sf vz țeclă

țiglă¹ sf [At: (a. 1795) IORGA, S. D. XII, 119 / V: țeg~, (reg) țiclă, țag~ / Pl: ~le / E: ger Ziegel] 1 (Adesea csc) Piesă de argilă arsă, de sticlă sau de ciment, de obicei în formă de placă dreptunghiulară, folosită pentru executarea unor învelitori de acoperiș Si: (reg) cirip¹ (1). 2 (Ban; șîs ~ arsă) Cărămidă (1). 3 (Îs) ~ de pământ (sau nearsă, crudă) Chirpici.

țulcă sf vz țeclă

țveclă sf vz țeclă

❍ȚIGLĂ¹, ❍ȚÎGLĂ¹ (pl. -le) sf. Cărămidă subțire, bine arsă, întrebuințată la învelitul caselor [srb. cigla < germ. Ziegel].

❍ȚÎGLĂ... 👉 ȚIGLĂ...

ȚIGLĂ¹, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din scr. cigla.

ȚIGLĂ¹, țigle, s. f. (Adesea cu sens colectiv) Piesă de argilă arsă, de sticlă sau de ciment în formă de placă dreptunghiulară, folosită pentru executarea unor tipuri de învelitori de acoperiș. Era o casă la marginea satului, învelită cu țiglă. PREDA, Î. 133. Pătratul din stînga era făcut din ziduri înalte, cu acoperiș țuguiat de țiglă. CĂLINESCU, E. O. I 110. Cîrciuma... avea acoperișul de țiglă. REBREANU, I. 32. Peste țigla cazărmii au căzut primii fulgi de zăpadă. SAHIA, N. 113.

ȚIGLĂ ~e f. Material de construcție în formă de plăci, fabricat din argilă arsă sau din ciment, folosit pentru acoperit; oală. Acoperiș de ~. [G.-D. țiglei] /<sb. cigla

țiglă f. cărămidă de pământ ars pentru învelit case. [Serb. ȚIGLA (din nemț. Ziegel)].

1) țíglă f., pl. e (sîrb. cigla, bg. cikla, rut. cegla, germ. ziegel, vgerm. tegel, d. lat. tégula, olană [d. tégere, a acoperi] de unde vine și it. tégola, fr. tuile; ung. [d. germ.] tégla. V. pro-tejez). Vest. Placă de pămînt ars de acoperit casa.

țiglă (desp. ți-glă) s. f., g.-d. art. țiglei; pl. țigle

țiglă (ți-glă) s. f., g.-d. art. țiglei; pl. țigle

țiglă (plăcuță de argilă, frigare) s. f. (sil. -glă), g.-d. art. țiglei; pl. țigle

țiglă

țiglă, -gle.

țiglă (-le), s. f. – Placă de argilă, ceramică etc. pentru învelit casele. Germ. Ziegel (Borcea 216; Tiktin) prin intermediul sb. cigla (Miklosich, Fremdw., 81; Cihac, II, 433; cf. REW 8618), pol. cegla, rut. tjaglij (Byhan 336). – Der. țiglar, s. m. (persoană care face sau pune țigla).

*ȚEGLĂ cuvînt ce s-ar explica prin două toponime: Țeglea (pisc la Scorțeni, r. Cîmpina) și Țiglăul t. (DG) alt pisc. 1. Țeagle, Meheluță, ard., 1703 (RI XI 311). 2. Țeglaș, Alexa din Someș ard. act.

a nu avea toată țigla pe casă expr. (adol.) a fi nebun

țiglă, țigle s. f. (glum.) bască.

TEGLĂ s. v. cărămidă.

ȚIGLĂ s. (CONSTR.) (reg.) oală.

teglă s. v. CĂRĂMIDĂ.

ȚIGLĂ s. (CONSTR.) (reg.) oală.

TEGLĂ s.f. (Ban.) Cărămidă. Tĕgle. Later. AC, 373. Etimologie: magh. tégla. Cf. ș p i l ă.

țeglă s.f. (reg.) sfeclă.

téglă, tegle, s.f. (reg.) Cărămidă roșie din pământ ars: „De n-ar fi leuștean și rostopască și teglă roșie-n fereastră, toată lumea-ar fi a nostră” (Bilțiu, 1999: 198). ■ (onom.) Tegla, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. tégla „cărămidă” (MDA).

teglă, tegle, s.f. – (reg.) Cărămidă roșie din pământ ars (ALRRM, 1971: 245): „De n-ar fi leuștean și rostopască și teglă roșie-n fereastră, toată lumea-ar fi a nostră” (Bilțiu, 1999: 198). ♦ (onom.) Tegla, nume de familie (38 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). (Trans., Maram.). – Din magh. tégla „cărămidă” (MDA).

teglă, tegle, s.f. – Cărămidă roșie din pământ ars (ALR 1971: 245). – Din magh. tégla „cărămidă”.