2 intrări

27 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s. f. Acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei; tăgăduială. – V. tăgădui.

tăgăduire sf [At: (a. 1794) GCR II, 153/19 / Pl: ~ri / E: tăgădui] Tăgadă (12).

TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s. f. Acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei; tăgăduială. – V. tăgădui.

TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s. f. Acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei; tăgăduială, negare, contestare. Că ne iubește... faptele lui dovidesc, cari n-au tăgăduire. DRĂGHICI, R. 117.

TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s. f. Acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei.

TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. – Din magh. tagadni.

TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. – Din magh. tagadni.

tăgădui [At: COD. VOR. 20/4 / V: (reg) ~di / Pzi: ~esc, ~gădu' / E: mg tagadni] 1 vt A contesta existența, necesitatea, obligativitatea (unui lucru, unui fenomen, unei afirmații etc.) Si: a dezminți, a nega. 2 vr (Înv) A rupe orice relație cu cineva. 3 vt A nu consimți la ceva Si: a refuza, a respinge. 4 vt (Reg) A tăinui (1). 5 vr (îvr) A se sustrage.

TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ca adevărat; a nega. Nu tăgăduiesc că femeile au mare istețime. ALECSANDRI, T. 296. Tăgăduiește, zi că n-ai scris răvașul acesta. NEGRUZZI, S. I 22. Că iubesc și că trăiesc nici eu nu tăgăduiesc. TEODORESCU, P. P. 316. ◊ Absol. Țăranii tăgăduiau cu desperare. REBREANU, R. I 113. ♦ (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere. GORJAN H. I 10.

TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere (CORJAN). – Magh. tagadni.

A TĂGĂDUÍ ~iésc tranz. (adevăruri, fapte, fenomene) A declara ca fiind neadevărat; a nega; a contesta; a dezminți. /<ung. tagad

tăgăduĭésc v. tr. (ung. tagadni, neg, contestez, zic „nu”: a tăgăduit c’a zis așa. Refuz, nu acord: ĭ-a tăgăduit judecarea.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

tăgăduíre s. f., g.-d. art. tăgăduírii; pl. tăgăduíri

tăgăduíre s. f., g.-d. art. tăgăduírii; pl. tăgăduíri

tăgăduí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiésc, imperf. 3 sg. tăgăduiá; conj. prez. 3 să tăgăduiáscă

tăgăduí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiésc, imperf. 3 sg. tăgăduiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tăgăduiáscă

tăgădui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiesc, conj. tăgăduiască)

tăgăduesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

TĂGĂDUIRE s. contestare, dezmințire, negare, negație, renegare, tăgadă, tăgăduială, (înv.) tagă, făgăduință. (~ celor afirmate de cineva.)

arată toate definițiile

Intrare: tăgăduire
tăgăduire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • tăgăduire
  • tăgăduirea
plural
  • tăgăduiri
  • tăgăduirile
genitiv-dativ singular
  • tăgăduiri
  • tăgăduirii
plural
  • tăgăduiri
  • tăgăduirilor
vocativ singular
plural
Intrare: tăgădui
verb (VT408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • tăgădui
  • tăgăduire
  • tăgăduit
  • tăgăduitu‑
  • tăgăduind
  • tăgăduindu‑
singular plural
  • tăgăduiește
  • tăgăduiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • tăgăduiesc
(să)
  • tăgăduiesc
  • tăgăduiam
  • tăgăduii
  • tăgăduisem
a II-a (tu)
  • tăgăduiești
(să)
  • tăgăduiești
  • tăgăduiai
  • tăgăduiși
  • tăgăduiseși
a III-a (el, ea)
  • tăgăduiește
(să)
  • tăgăduiască
  • tăgăduia
  • tăgădui
  • tăgăduise
plural I (noi)
  • tăgăduim
(să)
  • tăgăduim
  • tăgăduiam
  • tăgăduirăm
  • tăgăduiserăm
  • tăgăduisem
a II-a (voi)
  • tăgăduiți
(să)
  • tăgăduiți
  • tăgăduiați
  • tăgăduirăți
  • tăgăduiserăți
  • tăgăduiseți
a III-a (ei, ele)
  • tăgăduiesc
(să)
  • tăgăduiască
  • tăgăduiau
  • tăgădui
  • tăgăduiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

tăgăduire

etimologie:

  • vezi tăgădui
    surse: DEX '98 DEX '09

tăgădui

  • 1. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva.
    exemple
    • Nu tăgăduiesc că femeile au mare istețime. ALECSANDRI, T. 296.
      surse: DLRLC
    • Tăgăduiește, zi că n-ai scris răvașul acesta. NEGRUZZI, S. I 22.
      surse: DLRLC
    • Că iubesc și că trăiesc nici eu nu tăgăduiesc. TEODORESCU, P. P. 316.
      surse: DLRLC
    • absolut Țăranii tăgăduiau cu desperare. REBREANU, R. I 113.
      surse: DLRLC

etimologie: