supoziție sf [At: IORGOVICI, O. 62/7 / V: (îvr) ~iune / S: ~osi~ / Pl: ~ii / E: fr supposition] 1 Admitere în mod provizoriu că ceva este real, posibil, adevărat. 2 Ceea ce e admis în mod prealabil drept real, posibil, adevărat Si: ipoteză, presupunere, prezumție, (rar) presupus¹, (îrg) prepus, (îrg) prepunere. 3 Îndoială privind certitudinea, legalitatea faptelor sau onestitatea intențiilor cuiva Si: bănuială (15), suspiciune. 4 (Log) Enunț luat ca premisă pentru întemeierea altor enunțuri. 5 (Log) Capacitate a unui termen de a reprezenta ceva într-o propoziție. 6 (Jur; îf ~iune) Înlocuire frauduloasă.

SUPOZIȚIE, supoziții, s. f. Presupunere, ipoteză. Aceste vești m-au întors din drumul meu, căci am voit să lămuresc... ce aparență ar fi putut să dea naștere unei asemenea supoziții. GHICA, A. 153.

SUPOZIȚIE s.f. 1. Presupunere, ipoteză; premisă. 2. Capacitate a unui termen de a reprezenta ceva într-o propoziție. [Gen. -iei, var. supozițiune s.f. / cf. fr. supposition, lat. suppositio].

SUPOZIȚIE s. f. 1. presupunere, ipoteză; premisă. 2. capacitate a unui termen de a reprezenta ceva într-o propoziție. (< fr. supposition)

SUPOZIȚIE ~i f. 1) Părere bazată pe fapte aparente; prezumție; presupunere; ipoteză. 2) log. Enunț care servește drept premisă ipotetică pentru alte enunțuri. [G.-D. supoziției] /<fr. supposition

supozițiune sf vz supoziție

SUPOZIȚIUNE s.f. v. supoziție.

supoziți(un)e f. presupunere.

*supozițiúne f. (lat. sup-positio, -ónis. V. pozițiune). Presupunere. – Și -íție.

supoziție (desp. -ți-e) s. f., art. supoziția (desp. -ți-a), g.-d. art. supoziției; pl. supoziții, art. supozițiile (desp. -ți-i-)

supoziție (-ți-e) s. f., art. supoziția, g.-d. art. supoziției; pl. supoziții, art. supozițiile (-ți-i)

supoziție s. f. poziție

supoziție

supoziție, -ției gen. a.

SUPOZIȚIE s. 1. v. ipoteză. 2. v. presupunere.

SUPOZIȚIE s. 1. ipoteză, presupunere, prezumție, (livr.) conjectură, (înv.) supunere. (Ce ~ a lansat?) 2. bănuială, ipoteză, presupunere, prezumție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.)