STRUGURE, struguri, s. m. Fructul viței-de-vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus: strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, și cu fructul o bacă mică, roșie, comestibilă (Arctostaphylos uva ursi). [Var.: (pop.) strugur s. m.] – Et. nec.

strug¹ sm vz strugure

strug³ sn vz strungă¹

strug² sn vz strung¹

strugur¹ sm vz strugure

strugur² sm vz strung² corectat(ă)

strugure [At: CORESI, TETR. 13 / V: strug, (îvp) strugur / Pl: ~ri / E: ns cf shtrudhull] 1 sm Fructul viței de vie în formă de ciorchine Si: (îvr) poamă. 2 sm (Prc) Boabă din acest ciorchine Si: (îvr) poamă, (înv) ouă. 3 sm (Pex) Reprezentare plastică a strugurelui. 4 sm (Îvr; pan) Ciorchine (de fructe sau de flori). 5 av Îndesat, îngrămădit unul lângă altul. 6 sm (Reg; îc) ~-acru, ~-sărât, ~ri-necopți, ~ri-verzi, ~ri-cruzi Aguridă (1) (Ribes grossularia). 7 (Trs; mpl; șîc ~ri-de-grădină) Coacăză (1). 8 (Ban; lpl; șîc ~ri-de-ai-mari) Agrișă. 9 sm (Bot; îc) ~rii (sau, reg, ~rile-ursului) ori (reg) ~rul-urșilor Mic arbust cu tulpina culcată, cu frunzele persistente, pieloase, cu flori roșietice sau albe, grupate în formă de ciorchine în vârful ramurilor și cu fructul o bacă mică, roșie, lucioasă, comestibilă Si: (reg) afină, camnincă, merișorul-câinelui, porumbeaua-ursului, sărbezele-(roșii), strugurel (Arctostaphyllos uva-ursi). 10 sm (Îc) ~ri-negri Arbust fără spini, cu fructele în formă de boabe negre, comestibile, cu miros caracteristic, care crește prin păduri de munte sau cultivat Si: (reg) agriș-negru, coacăz-(negru), pomușoară-(neagră), smordină, smordină-neagră, strugurei-negri (Ribes nigrum). 11 sm (Îc) ~le-vulpii Plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice Si: ochiul-lupului Vz ochi (Plantago indica). 12 sm (Reg; îc) ~ri-spinoși (sau domnești) ori ~rul-ursului Agriș. 13 sm (Reg; îc) ~rul-câinelui sau (~r-câinesc) Zârnă (Solanum nigrum). 14 sm (Reg; îc) ~rul-lupului Dalac (4) (Vitis sylvestris). 15 sm (Reg; îc) ~ri-de-mare Cârmâz (2) (Phytolacca americana). 16 sm (Reg; lpl) Coacăz (Ribes rubrum). 17 sm (Reg; lpl) Agriș (1).

struh sn vz strung¹ corectat(ă)

struj³ sn vz strung¹

strun sn vz strung¹

strună⁴ sf vz strung^1[1] corectat(ă)

strună³ sn vz strung¹

strunc sn vz strung¹ corectat(ă)

strung² sn vz strungă¹

strung¹ sn [At: MARDARIE, L. 3 429 / V: ~uc, ~ug, ~ugur, ~uh, ~uj, strun, ~rună, ~nc, (reg) ~ă, ~nț, ~uț, ștrug, ștruț / Pl: ~uri / E: vsl строутъ] 1 Mașină-unealtă cu ajutorul căreia se execută, prin așchiere, operația de rotunjire, de filetare, de găurire, de zimțuire etc. a unei piese Si: (reg) strungar¹ (2). 2 (Pop; spc) Strujniță (3). 3 (Rar) Scaunul strungarului. 4 (Reg; îf strug) Rindea. 5 (Ban; îf strug) Rindea de geluit doage. 6 (Trs; îf strug) Cuțitoaie (1).

strungă¹ [At: DOSOFTEI, P. S. 339/18 / V: (reg) ~ug, ~nă, strung / Pl: ~ngi, ~nge / E: ns cf alb shtrungë] 1 sf Deschizătură îngustă prin care trec oile pe rând, pentru muls Si: poartă¹, (reg) portiță, strungar² (5), strungăreață (5), strungăriță³. 2 sf (Pex) Loc îngrădit la stână, de unde se mână oile la muls sau unde stau înainte de (ori după) muls Si: (reg) răzlog V staul. 3 sf Coliba ciobanului. 4 sf (Pan) Loc îngust de trecere Si: deschizătură (3), gaură (1). 5 sf (Reg) Loc pe unde se trece dintr-o grădină în alta. 6 sf (Reg) Lătunoaie (la pânză). 7 sf (Trs) Celulă (la fagure). 8 sf (Reg) Urdiniș (la coșnița morii). 9 sf (Reg) Navă. 10 sf (Buc) Matcă. 11 sf (Reg) Braț (de apă). 12 sf (Reg) Vrană (la un vas de lemn). 13 sn (Reg) Gaură din butucul roții¹. 14 sn (Reg; îf strug) Ghizd de scânduri (la gura fântânii). 15 sf (Pop) Strungăreață (1). 16 (Pop) Trecătoare Vz trecător.

strungă² sf vz strung¹

strunț sn vz strung¹

struț³ sn vz strung¹

URS sm. 1 🐒 Mamifer carnivor, fiara cea mai mare ce trăește pe la noi; are înfățișarea greoaie, călcînd apăsat pe toată talpa picioarelor scurte și groase; la nevoie însă fuge iute, înnoată foarte bine și se cațără ca o pisică pe arbori, căci are ghiare ascuțite; cu toate că e carnivor, se hrănește și cu substanțe vegetale, mai ales cu fructe dulci; îi place mierea la nebunie și se urcă pe copaci ca s’o caute, distrugînd stupii; trăește prin munți, în vizuini săpate prin locuri unde se străbate cu greu, sub stînci sau în desișul pădurilor; iarna stă amorțit în bîrlogul lui, cît ține frigul; Țiganii, numiți „ursari”, cresc pui de urși, îi domesticesc și-i deprind să meargă pe două picioare, sprijinindu-se de un băț, să joace la sunetul dairelei, etc. (Ursus arctos) (🖼 5188 👉 și 🖼 5191); prin locurile vecinic acoperite cu ghiață ori cu zăpadă, din apropierea polilor, trăește URSUL-ALB care se deosebește de al nostru prin aceea că e mai mare la trup, iar blana e albă, bătînd în gălbuiu; rezistă la umezeală și frig, avînd blana groasă, deasă și unsuroasă (Ursus maritimus) (🖼 5189): se ținea lumea după dînsul ca după ~ (ISP.); toată lumea din sat și din mănăstire se strînge ca la ~ (CRG.); a se uita la cineva ca la ~, adică ca la un spectacol neobicinuit, unde lumea se strînge grămadă să privească; a trăi ca ~ul (în bîrlog), a fugi de lume, a trăi retras de toți, a nu fi sociabil; de aci, Ⓕ ~, om care fuge de lume, care trăește retras: (P): joacă ~ul prin vecini (sau la cumătra), să gătim tărîțele (ZNN.), ceea ce se întîmplă la vecin astăzi, poate să ni se întîmple și nouă mîine; – se joacă cu coada ~ului, se vîră singur în primejdie, legîndu-se de cei mai puternici; – a luat ~ul de coadă, s’a îmbătat; – parcă are păr de ~, fuge lumea de el; 👉 COADĂ1, JUCA1, NĂDEJDE1, PĂDURE1; dacă ți-e frică de ceva, ia păr de la ~ și te afumă, că-ți vine bine, niți frica (GOR.); se crede că dacă are cineva durere de șele, este bine ca ~ul să-l calce (GOR.) ¶ 2 Olten. 📆 Sîmbăta ~ului, Sîmbăta ce cade cu opt zile înainte de Florii (PAMF.); poporul o serbează pentru ca vitele să fie ferite de fiarele sălbatice; – Ziua ~ului, ziua de 2 Februarie (Stretenia, Întîmpinarea Domnului), cînd, după credința poporului, ursul iese din bîrlogul unde a petrecut toată iarna și inspectează cerul, spre a vedea dacă va mai ținea gerul ¶ 3 Mold. Trans. 🍽 Boț de mămăligă, cu brînză de oaie la mijloc și prăjit pe cărbuni: atunci, nu știu cum, îi cade un ~ mare din sîn... nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jăratic (CRG.) ¶ 4 🔧 = MENGHENEA ¶ 5 Olten. 💒 = POPONDOC ¶ 6 Băn. 🏚 = BOGDAN ¶ 7 🌿 BARBA-URSULUI 👉 BARBĂ5; BRÎNCA-URSULUI 👉 BRÎNCĂ¹4; – CIOBOȚICA-URSULUI 👉 CIOBOȚICĂ4; – LABA-URSULUI¹ 👉 LABĂ5; – LABA-URSULUI² = BURETE-DE-CONOPIDĂ; – LABA-URSULUI³ = CRUCEA-PĂMÎNTULUI; – LABA-URSULUI⁴ = PIEDICUȚĂ; – LABA-URSULUI⁵ = CUCURUZ I 2; – MIEREA-URSULUI 👉 MIERE2; STRUGURII-URSULUI 👉 STRUGURE5; TALPA-URSULUI¹ 👉 TALPĂ18; – TALPA-URSULUI² = CRUCEA-PĂMÎNTULUI; – URECHEA-URSULUI, mică plantă ierboasă, cu frunzele cărnoase, dispuse într’o rozetă din mijlocul căreia iese o tulpină cilindrică; face flori galbene, numeroase, dispuse într’un buchet la vîrful tulpinii; crește pe stîncile calcaroase din regiunea alpină și se cultivă adesea ca plantă decorativă (Primula auricula) (🖼 5190) [lat. ŭrsus].

STRUGURE, struguri, s. m. Fructul viței de vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus: strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, și cu fructul o bacă mică, roșie, comestibilă (Arctostaphylos uva ursi). [Var.: (pop.) strugur s. m.] – Et. nec.

MOLIE, molii, s. f. Nume dat mai multor specii de fluturași (de noapte) ale căror larve rod haine, blănuri, cărți etc. (Tinea pellionela). Urmărea înaripata molie, care nălucește arar în aer, bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veștede culori. ANGHEL, PR. 4. În volumul ros de molii Cauți noaptea adevăr. EMINESCU, O. I 108. ◊ Compuse: molia-merelor = fluturaș ale cărui larve, în formă de viermișori, se dezvoltă în mere (Lasperesia pomonella); molia-albinelor = găselniță; molia-grîului = fluturaș ale cărui larve atacă cerealele, făinurile și pastele făinoase; molia-strugurilor = fluture ale cărui larve distrug florile și rodul viței de vie.

STRUG¹ s. n. v. strung.

STRUGURE, struguri, s. m. Fructul viței de vie (în formă de ciorchine); (Mold.) poamă. Coardele retezate musteau mai departe sîngele dulce al strugurilor. DUMITRIU, N. 250. Struguri de chihlimbar licăreau și se ascundeau iarăși. ANGHEL, PR. 57. Vulpea cînd n-ajunge la struguri zice că sînt acri, se spune despre cel care, neputînd dobîndi un lucru, se preface că nu-l dorește. ◊ (Glumeț) Mi-a dat gînsacul cea mai fină pană și-un strugure de boz. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 12. ◊ Fig. Clopotarii de asemenea năboiseră la una din firidele turnului, scoțînd către valea Nemțișorului un strugure de capete. SADOVEANU, F. J. 17. – Variantă: strugur (HODOȘ, P. P. 55, SEVASTOS, N. 162, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12) s. m.

STRUNG, strunguri, s. n. Mașină-unealtă cu ajutorul căreia se execută, prin așchiere, operații de rotunjire, de filetare, de găurire etc. a unei piese (de metal, de lemn etc.) care are o mișcare de rotație (unealta așchietoare avînd o mișcare de înaintare). La strunguri se lucrează în trei schimburi, asigurîndu-se astfel secției de ajustaj un flux normal al procesului muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2774. Voicu ăsta e un băiat bun. A fost și el muncitor ca și mine. A lucrat în uzină. Și-a fărîmat mîinile la strung. BARANGA, I. 194. ◊ Strung (sistem) revolver v. revolver. – Variantă: (regional) strug (PAMFILE, I. C. 169) s. n.

STRUNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stînă; (în special) deschizătura îngustă a acestui loc prin care trec oile una cîte una la muls. Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleți. COȘBUC, P. II 167. Brr oaie... brrr la strungă! ALECSANDRI, T. 613. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 360. ◊ Fig. În stepă năluciră alte tancuri ce adunau la strunga zării alte turme. SADOVEANU, M. C. 107. (Cu aluzie la felul cum apar oile una cîte una) Se-nserează... Nilul doarme și ies stelele din strungă. EMINESCU, O. I 44. 2. Loc îngust de trecere. Drept ușă [ocolul] avea o strungă îngustă, în fața căreia santinela, toropită de dogoarea soarelui, se clătina, gata s-adoarmă. CAMILAR, N. I 360. ♦ Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strîmtoare. Pe aici trece linia ferată care, urcînd în sus pe strîmtoarea Trotușului, despică munții și răzbate în Ardeal prin strunga de la Palanca. VLAHUȚĂ, O. AL. I 152. În mijlocul pădurii este-o poiană lungă... La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă Prin care ostășimea curge ca un șioi. ALECSANDRI, P. III 214. 3. Strungăreață (1). Bătrînul începu a rîde mai tare, arătîndu-și strunga largă între dinții de jos. SADOVEANU, O. VI 512. Ar fi vrut să-i rămînă chipul săpat în minte, așa, cu strunga cea de printre dinți, cu musteața gălbioară, cu ochii tîlhăroși. MIRONESCU, S. A. 42.

STRUGUR ~i m. v. STRUGURE. /Cuv. autoht.

STRUGURE ~i m. 1) (mai ales la vița de vie) Grup de fructe dezvoltate dintr-o inflorescență; ciorchine. 2) la pl. Fructe ale viței de vie; poamă. ◊ ~ele-ursului arbore sau arbust cu tulpina târâtoare, cu frunze alterne, persistente, cu flori albe sau roz, dispuse în ciorchine și cu fructe roșii, mici, comestibile. /Cuv. autoht.

STRUNG ~uri n. tehn. Mașină-unealtă pentru prelucrarea prin așchiere a unor piese (de metal, de lemn etc.) în procesul unei mișcări de rotație. ~ automat. A da la ~. /<sl. strungu

STRUNGĂ ~gi f. 1) Loc (la o stână) pe unde trec oile câte una pentru a fi mulse. 2) Trecătoare îngustă în munți; strâmtoare. 3) v. STRUNGĂREAȚĂ. /Cuv. autoht.

strug n. Mold. V. strung.

strugure m. 1. rodul viței, boabe verzi-gălbui, roșiatice, albăstrui sau negre, cu un gust dulce și plăcut: struguri de Malaga; 2. Mold. ciorchină: struguri de fructe sălbatice roșii AL. [Derivat din strug (macedo-rom. strugur, așchie, adică ce cade din strug) și prezentând acelaș raport logic ca fr. râpe, răzuitoare și ciorchină; seria sensurilor: așchii din strug, ciorchină de struguri și strugure (numit vechiu-rom. auă și în Mold. poamă)].

strung n. 1. mașină de fasonat și rotunjit lemnele și metalele; 2. unealtă cu care rotarul strujește căpâțânile roții; 3. scaunul strungarului. [Și strug = slav. STRUGŬ, răzuitoare].

strungă f. 1. ocol în care se închid oile pentru ca, prin spătări, să iasă la muls; 2. trecătoare îngustă între doi munți la capătul pădurii: strunga dela Turnu-Roșu; se prelungește o strungă AL.; 3. fig. orbită: ies stelele din strungă EM. [Vorbă ciobănească de origină indigenă = strângă, loc strâmt].

2) strug n., pl. urĭ (vsl. strugŭ, răzuitoare; bg. rus. strug, strug. V. strujesc). Est. Mașină de strujit, de rătunzit și ornat lemnu (picĭoarele de mese, de scaune) saŭ metalu (sfeșnicele de biserică). Piesa se fixează pe strug, se învîrtește și se lucrează cu diferite instrumente. – În vest strung. V. răzuș.

1) strug m. V. strugure.

strúgure și (nord) strúgur m. (gep. thrûbilo, struguraș, care corespunde cu germ. träublein, dim. d. traube, poamă, strugure. P. thr-str, cp. cu Israil-Istrail orĭ șrapnel-ștrapnel. Cp. și cu vgr. stróbilos, lat. strobilus, cucuruz de brad, titirez. Cp. și cu brusture, cĭucure, nasture, vĭezure și negură). Est. Poame orĭ florĭ așezate ca bobițele vițeĭ de vie orĭ ca florile liliaculuĭ, salcîmuluĭ ș. a.: un strugure de poamă (un ciorchine). Vest. Poamă, bobițe de viță de vie așezate așa cum le produce natura: un coș de strugurĭ, niște strugurĭ negrĭ. Strugurele ursuluĭ, un copăcel ericaceŭ perpetuŭ verde care crește pin brădet, tufișurĭ și stîncĭ și care face niște drupe roșiĭ cărnoase care aŭ cîte cincĭ sîmburĭ și-s bune de mîncat (arctostáphylos uva ursi). Fructele luĭ se întrebuințează ca medicament astringent. – În Bas. P. P. și strug (gep. thrube), ca fagure și fag. V. corimb.

strung V. strug.

strúngă f., pl. ĭ (tracic *strunga, adică „loc de scurgere, de trecere”, înrudit cu Strymon, Struma, și Istrus, Dunărea; alb. štrungă, ngr. strúnga, sîrb. struga, bg. strŭga, slovac strunga, pol. straga). Strîmtoarea (portița) pin care trec oile la muls. Țarcu în care se duc oile la muls. Trecătoare pintre munțĭ. Distanta dintre dințiĭ incizivĭ de sus la uniĭ oamenĭ.

molia-strugurilor (fluture) (desp. -li-a-) s. f. art., g.-d. art. moliei-strugurilor (desp. -li-ei-)

strugure s. m., art. strugurele; pl. struguri

strugurii-ursului (plantă) s. m. pl. art.

strung s. n., pl. strunguri

strungă s. f., g.-d. art. strungii; pl. strungi corectat(ă)

!molia-strugurilor (fluture) (-li-a-) s. f. art., g.-d. art. moliei-strugurilor (-li-ei-)

strugure s. m., art. strugurele; pl. struguri

!strugurii-ursului (plantă) s. m. art.

strung s. n., pl. strunguri

strungă s. f., g.-d. art. strungii; pl. strungi

molia-strugurilor s. f.

strugure s. m., art. strugurele; pl. struguri

strugurii-ursului s. m.

strung s. n., pl. strunguri

strungă s. f., g.-d. art. strungii; pl. strungi

strugure

strugure.

strung, -guri.

strugure (-ri), s. m. – 1. Ciorchine. – 2. Fructul viței de vie. – Var. strugar, Basar. strug. Origine incertă. Pare cuvînt identic cu strug „rașpel”, cf. strung, strunji; evoluția semantică de la struji la strugure ar fi, într-un astfel de caz, ca cea a sp. raspar la raspa „ciorchine” (Cihac, II, 376), cf. fr. grapper „a prinde” și grappe „inflorescență”, sp. gancho și gancha. Din pl. struguri s-ar fi format sing. analogic actual. Probabilitatea unei der. din lat. *trugus, de la gr. τρύγος, τρυγή „fruct; folos” (Tiktin) pare destul de redusă. Celelalte explicații nu par mai bune. Din lat. surcŭlus (Crețu 371), nu se explică fonetic și semantic. De la un lat. *stribŭlus sau strubŭlus, de la o rădăcină *streb- „(ră)sucit” (Densusianu, GS, V, 174) pare îndoielnică. Din lat. *uvŭla (Pușcariu, Dacor., VI, 13; REW 9105) nu pare posibilă fonetic. De la gepidicul *thrubilo sau *struwilo, care ar corespunde germ. Träublein (Diculescu, ZRPh., XLI, 424; Diculescu 178; Gamillscheg, Rom., Germ., 266) este inacceptabilă fonetic și istoric. Originea lat. a cuvîntului fusese propusă de Pușcariu, Dacor., VI, 310 și de Rosetti, II, 82. Der. struguraș, s. m. (rușuliță, Hieracium aurantiacum; coacăză); strugurel, s. m. (plantă, Saxifraga adscendens; coacăză). – Cf. struji, strung.

strung (-guri), s. n. – Mașină-unealtă care îndeplinește diferite operații de așchiere. – Var. Mold., Trans., strug, și der. Mr. strug. Sl. strugŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Tiktin; Conev 66), de la strugati „a răzui”, var. a lui stružiti, cf. struji, și bg., cr., slov., rus. strug. Nazala nu a fost explicată; ar putea fi o influență din gr., cf. ngr. στρουγγύλος „rotund”, cu atît mai mult cu cît γγ sau γϰ în loc de γ, ϰ este destul de frecventă în ngr. – Der. strungar, s. m. (strujitor), cf. bg. strugarĭ, sb. strugar; strungări, vb. (a strunji); strungărie, s. f. (strung, atelierul strungarului).

strungă (-gi), s. f. – 1. Deschizătură de ieșire din țarcul oilor, portiță prin care poate trece numai o oaie. – 2. Țarc, ocol la oi. – 3. Defileu, chei. – 4. Gaură, deschizătură. – 5. Strungăreață. – Mr., megl. strungă. De la strung, în sensul de „dispozitiv care execută frecare”, fiindcă strungă face ca oile să treacă frecînd stîlpul portiței sau pe ciobanul care așteaptă lîngă el. Pentru semantism, cf. sp. torno „instrument care face să treacă obiectele printr-un spațiu închis”, chiar dacă nucleul semantic al sp. este diferit. Sensul lui strung și strungă este același de „lucru care roade” și este natural, dacă ne gîndim că sursa comună este sl. strugati „a răzui”, cf. struji. Totuși pentru acest cuvînt s-au propus etimoane foarte diferite. Din a strînge „a închide” (Miklosich, Slaw. Elem., 47), dificil fonetic. – Din alb. strungë (Miklosich, Slaw. Elem. im Magyar, 35) e același lucru, deși alb., în opinia lui Miklosich, depinde de stragoń < lat. stringĕre. Dintr-o rădăcină indoeurop. *strng- (Jokl, Sb. Wien, CLXVIII, I, 89; Barič, Albanorum St., I, 105); dintr-o rădăcină *sru- „a fugi” (Philippide, II, 735); din gr. στενυγά „îngustime” (Diculescu 198) sau *στρόγγα (Drăganu, Romînii în veac. IX-XIV, 60; cf. Tamás, Archiv. Europ. Centro-Orient, II, 269); dintr-o rădăcină tracică *struma „curgătoare” (Pascu, I, 191); cf. Scriban; din lat. ruga contaminat cu v. germ. stranga (Giuglea, Dacor., II, 340-3). În general se admite că este cuvînt foarte vechi și că în rom. s-a răspîndit în alte idiomuri balcanice și orientale, cf. Tiktin și Candrea, și Rosetti, II, 122. Uz general (ALR, I, 31). Der. strungar, s. m. (cioban care mînă oile prin strungă); strungăreață, s. f. (răritură la dință; ciubăr de muls oile). Din rom. provin negreșit toate formele cu infixul n, ca ngr. στρούγγα (Meyer, Neugr. St., II, 79; Murnu, Lehnw., 43), alb. strungë (Meyer 418), ceh., slov., rut. strunga, pol. strąga, mag. ezstrenga (Candrea, Elementele, 401), ven. strunga (Tiktin). Formele fără infix nazal (bg. străga, sb. straga) pot proveni și ele dintr-o formă anterioară nazalizării, cf. strug față de strung, sau din sl.

Ribes nigrum L., « Coacăz negru, Struguri negri ». Specie care înflorește primăvara. Flori albe-verzui, în interior roșietice, păroase, hermafrodite, bracteele subulate mai scurte decît pedunculele (caliciul campanulat cu 5 sepale gălbui, corolă cu 5 petale mici (albicioase sau roșii, 5 stamine), în raceme, la subsuoara frunzelor, pendente. Fructe, bace comestibile. Frunze (apar o dată cu florile) ascuțite, 3-5 lobate, cordiforme, dințate, rar păroase, pețiolate. Arbust nespinos, 1-2 m înălțime, tulpini erecte, negricioase. Rezistă la ger și înghețuri, exigent față de umiditate.

STRUGURE s. (BOT.) 1. ciorchine, (prin Ban.) scălan. (A mâncat un ~ cam acrișor.) 2. (Mold. și Bucov.) poamă, (înv.) auă. (Vin din ~.) 3. strugurii-ursului (Arctostaphylos uvaursi) = (reg.) sărbezele (pl.); struguri-negri (Ribes nigrum) = (reg.) smorodin, coacăz negru.

STRUGURI-SPINOȘI s. pl. v. agriș.

STRUNGĂ s. v. chei, defileu, lătunoaie, pas, răritură, strâmtoare, strungăreață, trecătoare.

STRUNGĂ s. (pop.) spătar, (prin Transilv., Maram. și Ban.) staul. (~ la stână.)

STRUGURE s. (BOT.) 1. ciorchine, (prin Ban.) scălan. (A mîncat un ~ cam acrișor.) 2. (Mold. și Bucov.) poamă, (înv.) auă. (Vin din ~.) 3. strugurii-ursului (Arctostaphylos uva-ursi) = (reg.) sărbezele (pl.); struguri-negri (Ribes nigrum) = (reg.) smorodin, coacăz negru.

struguri-spinoși s. pl. v. AGRIȘ.

strungă s. v. CHEI. DEFILEU. LĂTUNOAIE. PAS. RĂRITURĂ. STRÎMTOARE. STRUNGĂREAȚĂ. TRECĂTOARE.

STRUNGĂ s. (pop.) spătar, (prin Transilv., Maram. și Ban.) staul. (~ la stînă.)

Strugurii sînt acri! (grec. Τα σταφύλια είναι ξινά) – Esop, fabula nr. 170 Vulpea și strugurii. Pe bolta unei podgorii atîrnau niște struguri mari și zemoși. O vulpe flămîndă, neputîndu-se cățăra pînă acolo, invocă pretextul că „strugurii sînt tari” (adică necopți). Tema a fost reluată aproape identic de poetul latin Fedru în Vulpes et uva (IV, 2) și de fabulistul francez La Fontaine în Le renard et les raisins (cartea III, fab. 11). Vorbele lui Esop cu vulpea și strugurii sînt servite ironic acelora care, neputînd atinge un obiectiv rîvnit, născocesc explicații puerile. LIT.

strúngă, strungi, s.f. 1. Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. 2. Defileu, chei; trecătoare îngustă. 3. Gaură, deschizătură. ■ (top.) Strungi, cascadă situată pe Valea Bârlanului, la 12 km vest de Vadul Izei. ■ (onom.) Strungariu, Strugaru, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XV). – Cuv. autohton (Philippide, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu), cf. alb. strungë „strungă”, din rad. i.-e. *stenk-, *streng- „îngust, strâmt” (Russu, 1970). ■ Cuv. rom. > slov. strunga, magh. esztrenga (Macrea, 1970; Candrea, după DER), ceh., ucr. strunga (Candrea, după DER).

strungă, strungi, s.f. – 1. Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. 2. Defileu, chei; trecătoare îngustă. 3. Gaură, deschizătură. ♦ (top.) Strungi, cascadă situată pe Valea Bârlanului, la alt. de 1.025 m, la 12 km vest de loc. Vadu Izei (Timur, 2007: 74). ♦ (onom.) Strungariu, Strugaru, Strugariu, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. alb. sthrungë (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu), cf. alb. strungë „strungă”, din rad. i.-e. *stenk-, *streng- „îngust, strâmt” (Russu, 1970). Cuv. rom. > slov. strunga, magh. esztrenga (Macrea, 1970; Candrea, cf. DER), ceh., ucr. strunga (Candrea, cf. DER).

strungă, -i, s.f. – Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. – Cuvânt autohton (Russu, Brâncuși, Rosetti), cf. alb. strungë; Cuvânt rom. preluat în slovacă (strunga) și magh. esztrenga (Macrea 1970: 15 și 19).