stareț, ~ă [At: VARLAAM, C. 423 / V: (pop) ~riț (reg) ștariț / Pl: ~i, ~e / E: vsl, старьць, старица] 1 sm (Înv) Călugăr bătrân. 2 smf Călugăr sau călugăriță care conduce o mănăstire Si: egumen V proestoasă, proestos, staroste (4). 3 sm Conducător al jocului de călușari.

stariț, ~ă smf vz stareț

stăreți vi [At: TDRG / Pzi: ~țesc / E: stareț] A conduce o mănăstire în calitate de stareț (2).

STAREȚ, stareți, s. m. Conducător al unei mănăstiri de călugări; egumen. Toți monahii erau în strane... și slujea părintele arhimandrit Visarion, starețul. SADOVEANU, B. 69. Alăturea stă mormîntul monahului Platon, ucenic a cuviosului stareț Paisie. NEGRUZZI, S. I 215. – Variantă: stariț (CREANGĂ, A. 76) s. m.

STARIȚ s. m. v. stareț.

STĂREȚI, stărețesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A conduce o mănăstire în calitate de stareț. Cîți ani sînt de cînd un Paisie stărețea... peste norodul acestei mănăstiri. GALACTION, O. I 221.

STAREȚ ~ă (~i, ~e) m. și f. Conducător al unei mănăstiri; egumen. /<sl. starici, starica

stareț m. egumen. [Rus, STAREȚŬ, bătrân și călugăr în vârstă].

stáreț (vest) și stáriț (est) m. (vsl. starĭcĭ, bătrîn [subst.], d. starŭ, bătrîn [adj.], rus, stárec, bătrîn, stariț. Cp. cu senior). Egumen, șefu uneĭ mînăstirĭ. Staroste, decan (Vechĭ): staretu bresleĭ. Șefu călușarilor (V. primicer). – Fem. stáriță f., pl. e (vsl. starica). V. prepozit.

2) stărețésc și -ițésc, v. intr. Funcționez ca stariț.

stareț s. m., pl. stareți

stăreți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. stărețesc, 3 sg. stărețește, imperf. 1 stărețeam; conj. prez. 1 sg. să stărețesc, 3 să stărețească

stareț s. m., pl. stareți

stăreți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. stărețesc, imperf. 3 sg. stărețea; conj. prez. 3 să stărețească

stareț s. m., pl. stareți

stăreți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. stărețesc, imperf. 3 sg. stărețea; conj. prez. 3 sg. și pl. stărețească

stareț, -reță.

stareț (-ți), s. m. – Superior al unei mănăstiri de călugări. – Var. stariț. Sl. starĭcĭ „bătrîn” (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 362; Conev 109). – Der. stariță (var. stareță), s. f. (călugăriță care conduce o mănăstire), din sl. starica „bătrînă”; stăreție, s. f. (locuința starețului; funcție de stareț); staroste, s. m. (conducător, șef al unei bresle; primar, guvernator al unui oraș; pețitor), din sl. (pol.) starosta „bătrîn”; stărostesc, adj. (de staroste); stărosti, vb. (înv., a exercita funcția de staroste; a peți); stărostie, s. f. (calitatea de staroste sau de pețitor); stărostit, s. n. (pețit).

STAREȚ s. (BIS.) egumen, (astăzi rar) superior, (înv. și reg.) staroste, (înv.) prot. (~ al mănăstirii Putna.)

STĂREȚI vb. (BIS.) a egumeni.

STAREȚ s. (BIS.) egumen, (astăzi rar) superior, (înv. și reg.) staroste, (înv.) prot. (~ al mănăstirii Putna.)

STĂREȚI vb. (BIS.) a egumeni.