sirb, ~ă smf, a vz sârb

SÂRB, -Ă, sârbi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Serbiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Serbiei sau sârbilor (1), privitor la Serbia ori la sârbi; sârbesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba sârbă. – Din sb. srb.

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

sârb, ~ă [At: CORESI, ap. GCR I, 25/24 / V: (rar) serb, (înv) sirb / Pl: ~i, ~e / E: srb srb] 1-2 smf (Îvr) Persoană care face parte din populația de bază a Serbiei sau care este originară de acolo Si: sârbac. 3 smp Populație care trăiește în Serbia. 4 smf (Pgn) Iugoslav. 5-9 a Sârbesc (1-5). 10 sf Limba vorbită de sârbi (1). 11 sf (Adesea art) Dans popular românesc, cu ritm vioi, jucat de obicei cu dansatorii prinși în cerc Si: sârbeasa (11), sârboaica (3). 12 sf Melodia pe care se execută sârba (11) Si: sârbeasca (12). 13 sm (Mun; Olt; imp) Bulgar (1). 14 sf (Reg) Vestă. 15-16 smf, a (Pop) (Oaie sau rasă de oi) cu coarne mari crescute în sus sau, răsucite în spirală și cu lâna scurtă, de culoare cenușie-roșcată sau neagră. 17 sm Numele popular al stelei Alcor din constelația Ursa Mare. 18 sf (Reg) Floare nedefintă mai îndeaproape. corectat(ă)

șarbă sf vz șerb

șerb, șearbă smf [At: PSALT. HUR. 75712 / V: (înv) șarbă, (rar) ~ă sf, șirb sm / Pl: ~i, ~e / E: ml servus, serva] 1 (Înv) Sclav. 2 (Îvr; pex) Persoană aservită cuiva. 3 (Bis; înv; cu determinări ca „lui Dumnezeu”, „Domnului” etc.) Persoană cucernică. 4 (Îvr; îe) Sunt ~ul dumneavoastră (sau al dumitale) Formulă de reverență sau de salut. 5 (În Evul Mediu) Țăran legat de pământul unui latifundiar, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta Si: iobag.

șerbă sf vz șerb

șirb sm vz șerb

SÂRB, -Ă, sârbi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Serbiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Serbiei sau populației ei, privitor la Serbia sau la populația ei; sârbesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba sârbă. – Din scr. srb.

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În orânduirea feudală) Țăran legat de pământul moșierului, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

SÎRB, -Ă, sîrbi, -e, s. m. și f. Persoană făcînd parte din populația de bază a Iugoslaviei sau originară de acolo. Nimeni nu-l auzea, Decît fecioraș de sîrb. ȘEZ. III 65.

ȘERB, -Ă, șerbi, -e, s. m. și f. 1. (În orînduirea feudală) Țăran legat de pămîntul moșierului, depinzînd cu persoana și bunurile sale de acesta; iobag, vecin, rumîn. Nu o dată în trecut șerbii maghiari și romîni s-au unit în lupta împotriva grofilor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2938. 2. (Învechit) Sclav, rob. Cărțile bisericești? dar ia, mă rog, pe acele tipărite mai nainte și în vremea mitropolitului Dositeu și vei găsi zicerile:... creștin, înger... șerb. NEGRUZZI, S. I 256.

SÂRB¹ ~ă (~i,~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Serbiei sau este originară din Serbia. /<sb. srb

ȘERB ~i m. 1) (în epoca feudală) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag; serv. 2) (în orânduirea sclavagistă) Persoană aflată în dependență absolută față de un stăpân; rob; sclav; serv. /<lat. servus, serva

sărb m. locuitor din Serbia. [Serb. SRB]. ║ a. sărbesc: limba sărbă.

Sârbi m. pl. popor ce face parte din ramura Slavilor meridionali, formează cu Croații una și aceeaș națiune, deosebită numai sub raportul cultului (ortodox și catolic) și al alfabetului (cirilic și latin).

șerb m. 1. cel ce nu se bucură de libertatea personală; 2. în evul-mediu (la noi până deunăzi), cel alipit pământului și care nu putea dispune nici de persoana nici de munca sa: șerbii se numiau în Muntenia rumâni, în Moldova vecini și în Ardeal iobagi. [Lat. SERVUS].

Sîrb, Sîrboáĭcă s. (vsl. srŭbinŭ, sîrb. Srb). Locuitor din Serbia. – Ca adj. corect e sîrbesc, nu sîrb!

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

sârb adj. m., s. m., pl. sârbi; adj. f. sârbă, pl. sârbe

șerb s. m., pl. șerbi

sârb adj. m., s. m., pl. sârbi; adj. f. sârbă, pl. sârbe

șerb s. m., pl. șerbi

sârb (persoana) s. m., adj. m., pl. sârbi; f. sg. sârbă, g.-d. art. sârbei, pl. sârbe

șerb s. m., pl. șerbi

șerb

sîrb (-bi), s. m. – Locuitor din Serbia. Sl. srŭbinŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 46), cf. șerb. – Der. sîrbă, s. f. (varietate de oi; dans popular); sîrboaică, s. f. (femeie din Serbia); sîrbesc, adj. (propriu sîrbilor); sîrbește, adv. (în limba sîrbă; ca sîrbii).

șerb (-bi), s. m. – 1. Sclav, rob. – 2. Iobag. Lat. sĕrvus (Pușcariu 1581; REW 7876), cf. it., port. servo, prov. ser, fr. serf, sp. siervo. – Der. șerbi (megl. sirbés, sirbiri), vb. (a se găsi în situația de șerb), din lat. sĕrvῑre (Pușcariu 1582; cf. REW 7874); șerbie (var. șerbire), s. f. (sclavie; servitute); ș(e)arbă, s. f. (femeie iobagă). Serbi este dubletul lui servi, vb., din fr. servir, cu der. (din fr.) servantă, s. f.; serviabil, adj.; serviciu, s. n.; servietă, s. f.; servil, adj.; servilism, s. n.; servitor, s. m.; servitoare, s. f.; servitudine, s. f. Serv (var. servus), s. m. „servitorul dumneavostră”, ca formulă de curtoazie vine din germ. Servus. Deservi, vb. (a servi, a face serviciul de comunicare; a aduce prejudicii, a defavoriza), din fr. desservir, der. desert, s. n., din fr. dessert; deservant, s. m. (econom). Șervet, s. n. (prosop; bucată de pînză), dubletul lui servietă, cf. mr. șărvetă „batistă”, alb. šërvetë, indică o evoluție fonetică greșit explicată, cf. it. salvetta › mag. szalveta › Trans. salvet (Gáldi, Dict., 156), ngr. σερβέτα.

SÂRB, -Ă (< scr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Serbiei. Mai trăiesc în Bosnia și Herțegovina, Croația, România (îndeosebi în Banat), S.U.A., Franța, Canada ș.a. De religie creștină (în majoritate ortodocși). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Serbia. Uneori în România termenul s. (adesea și cu sens de „legumicultor”) s-a extins și asupra bulgarilor stabiliți în satele din C. Română ca grădinari. ♦ Limbă oficială în Serbia-Muntenegru și e comunicare interetnică pe terit. fostei Iugoslavii. Este o limbă indo-europeană, din familia slavă, grupul meridional. Inițial, a folosit cu precădere alfabetul chirilic, adoptând, ulterior, în paralel, și alfabetul latin. Limba literară sârbă s-a format pe baza dialectului štokavian (numit așa după forma što a pronumelui interogativ „ce”). Prima gramatică (1814) și primul dicționar (1818) îi aparțin lui Vuk Karadžič. 2. Adj. Care aparține Serbiei sau sârbilor (1), privitor la Serbia sau la sârbi; sârbesc.

SÂRBI, com. în jud. Bihor, situată în zona de contact a C. Barcăului cu dealurile Oradei, pe râul Almaș; 2.836 loc. (2005). Satul S. apare menționat documentar în perioada 1291-1294.

SÂRBII-MĂGURA, com. în jud. Olt; 2.159 loc. (2005).

ȘERB s. v. aservit, rob, sclav, subjugat.

ȘERB s. v. iobag.

șerb s. v. ASERVIT. ROB. SCLAV. SUBJUGAT.

ȘERB s. (IST.) iobag, rumân, vecin, (rar) serv, (înv.) prost.

ȘERB, ȘEARBĂ s.m. și f. (Mold., Criș., Trans. SV, Trans. N) Rob, slugă, sclav. A: Haritina era . . . șarbă . . . orecăruia Caludie. DOSOFTEI, VS. Și dzi . . . șerbului nostru muncitoriului: „fă aceasta”, și va face. L SEC. XVII, 78^r. Persoană aservită cuiva. A: Vom pomeni de începătura și adaosul turcilor . . ., că supt mîna lor și supt jugul lor sîntem șerbi. URECHE. Pre șerbii mei și pre șearbele meale într-acealea dzile vărsa-voiu din duhul mieu si vor proroci. AP. 1646, 3^r. Trimele asupra acestui serb al tău . . . darul tău. N. COSTIN; cf. VARLAAM; DM 1^v, 12^v, 32^v, 33^r, 33^v, 34^r, 35^r, 36^r, 37^r, 39^v, 41^r; DVS, 6^r; DOSOFTEI, VS; L SEC. XVII, 12^r. C: Lumineadză și mie, neharnicului șerbului tău. MOL. 1688, 243^r. Priimeaște ruga șerbei tale. VPV, 124^r. Fă repaus, Doamne, sufletelor șerbilor tăi unde nu este durere. MCCR, 32. Spăseaște fiiul șarbei tale. PS. SEC. XVIII, 45^v; cf. O, 43^r; MCCR, 10,15, 16, 50; MȘE, 89. Etimologie: lat. servus, serva. Vezi și șerbesc, șerbi, serbie. Cf. r o b c ă.

șerb, șerbi, s.m. (înv.) Rob: „Să se știe că aceastră sfântă carte, anume Strastnicu, o au cumpăratu șerbul lui Dumnezeu, Radu Petre…” (Bârlea, 1909: 12; doc. din 1749). ■ (onom.) Șerb, nume de familie în jud. Maram. – Lat. servus „rob” (Pușcariu, după DER; DEX).