18 definiții pentru singular singulariu


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SINGULÁR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Care aparține sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; care se deosebește de alți indivizi, de alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături distincte, individuale: care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeași categorie; care este singur, izolat printre sau față de indivizii din aceeași categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiași categorii; deosebit, aparte, neobișnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ◊ (Log.) Judecată singulară = judecată al cărei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însușirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.

singular, ~ă [At: GENILIE, G. 27/11 / V: (înv) ~iu, / Pl: ~i, ~e / E: lat singularis, -e, fr singulier] 1-2 sn, a (Grm; șîs număr ~) (Categorie gramaticală) care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe sau de obiecte Si: (înv) singuratic (8-9), (înv) singurit (2-3). 3 a (Îs) Persoana întâi (sau a doua, a treia) ~ Persoană gramaticală care indică numărul singular (2). 4 a Care aparține unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o anumită categorie Si: individual, (liv) singularizat (1). 5 a Care caracterizează un singur sau un anumit exemplar dintr-o categorie Si: individual, (liv) singularizat (2). 6 a Care se referă la un singur sau un anume exemplar dintr-o categorie Si: individual, (liv) singularizat (3). 7 a Care este altfel decât alți indivizi, decât alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături specifice Si: anumit (2), aparte (5), deosebit2 (2), diferit (1), distinct (1), izolat, special, (liv) singularizat (4). 8 a Care este singur printre sau față de indivizi, față de fenomene etc. din aceeași categorie, ocupând un anumit loc în categorie Si: anumit, aparte, deosebit2, distinct, izolat, neobișnuit, special, unic, (liv) insolit, singularizat (5). 9 a Care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, cu celelalte fenomene etc. din aceeași categorie Si: ciudat (3), curios (12), distinct, excepțional, extraordinar, năstrușnic, neobișnuit, original, special, (rar) străin, (liv) abracadabrant, singularizat (6), bizar, straniu, (pop) pocit2, poznaș, (înv) ciudos, (grî) paraxiu, (reg) deșănțat, poznat, șod, (fam) fistichiu, întors, sanchiu. 10 a (Log; îs) Judecată ~ă Judecată al cărei subiect este un nume individual. 11 sm (Flz; îoc general) Categorie care reflectă determinarea individuală a obiectelor, a sistemelor sau a proceselor, considerate în totalitatea trăsăturilor proprii numai lor Si: individual. 12 a (Înv; d. lupte) Corp la corp.

SINGULÁR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Care aparține sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; individual; care se deosebește de alți indivizi, de alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături distincte, individuale; care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeași categorie; care este singur, izolat printre sau față de indivizii din aceeași categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiași categorii; deosebit, aparte, neobișnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ◊ (Log.) Judecată singulară = judecată al cărei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însușirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.

SINGULÁR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în expr.) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, obiecte etc. Din neputința de a generaliza, pluralul se exprima, în primele timpuri, cu alt cuvînt decît singularul. GRAUR, F. L. 169. Sîntem contra lui «ŭ», pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, și nu l-am întrebuința decît ca să deosebim pluralul din singular. NEGRUZZI, S. I 348. Legătura părților unei fraze, singularul și pluralul sînt astăzi științi a copiilor și nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învățătură. RUSSO, S. 77. 2. (Franțuzism) Care nu seamănă cu alții, deosebit, aparte; neobișnuit, extraordinar; p. ext. ciudat, bizar, original. Octav era o fire singulară, dar pasul ce făcuse era atît de neașteptat, că toate încercările mele ca să-l explic rămîneau trudă stearpă. GALACTION, O. I 224. Era un exemplar, după părerea vînătorilor, cu totul singular. CAMIL PETRESCU, N. 95.

SINGULÁR, -Ă adj. 1. Care se referă, care privește pe unul singur. ◊ Număr singular (și s.n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc.; (log.) judecăți singulare = judecăți în care predicatul se enunță despre un nume individual. 2. Neobișnuit, extraordinar; unic, bizar. ♦ Rar, excelent, unic. // s.n. Categorie filozofică desemnând ceea ce aparține unui obiect sau proces, deosebindu-l de celelalte; individual. [< lat. singularis].

SINGULÁR, -Ă I. adj., s. n. (categorie gramaticală) care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de lucruri etc. II. adj. 1. care se referă, care privește pe unul singur. ♦ (log.) judecăți ~e = judecăți în care predicatul se enunță despre un nume individual. 2. deosebit, aparte, neobișnuit, extraordinar; unic. III. s. n. (fil.) categorie care desemnează ceea ce aparține unui obiect sau proces; individual (2). (< lat. singularis, fr. singulier)

SINGULÁR1 n. mai ales art. filoz. Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri. /<lat. singularis, fr. singulier

SINGULÁR2 ~ă (~i, ~e) 1) (despre trăsături, particularități) Care ține de un singur exemplar dintr-o clasă de elemente. ◊ Număr ~ categorie gramaticală care indică o singură persoană sau un singur lucru. 2) (despre ființe sau despre lucruri) Care are anumite trăsături distinctive specifice, individuale; unic în felul său. /<lat. singularis, fr. singulier

singular a. 1. Jur. individual: legate singulare; 2. bizar, extraordinar: e un fapt singular. ║ n. Gram. număr ce exprimă o singură ființă sau un singur lucru.

*singulár, -ă adj. (lat. singularis, d. singulus, singur). Individual, care se raportă la unu singur: luptă singulară (om cu om). Care nu seamănă cu alțiĭ, neobișnuit, extraordinar: aventură singulară. Bizar, ciudat, extravagant, original: om singular. Rar, distins: virtute, frumuseță singulară. Gram. Care dezignă o singură ființă orĭ un singur lucru: număru singular, formă singulară (V. plural). S. n., pl. e. Număru singular: singularu de la oameni e om. Adv. În mod singular.

singulariu, ~ie s vz singular


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

singulár adj. m., pl. singulári; f. singuláră, pl. singuláre

singulár adj. m., pl. singulári; f. sg. singuláră, pl. singuláre


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

SINGULÁR adj., s. 1. adj. v. individual. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) singuratic, singurit. (Numărul ~.) 3. adj. v. aparte. 4. adj. v. neobișnuit.

SINGULAR adj., s. 1. adj. individual. (Un efort ~.) 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) singuratic, singurit. (Numărul ~.) 3. adj. aparte, deosebit, individual, neobișnuit, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 4. adj. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, năstrușnic, neobișnuit, original, paradoxal, straniu, (livr.) abracadabrant, (rar) străin, (pop.) pidosnic, pocit, poznaș, (Mold.) deșănțat, (Transilv., Ban. și Olt.) șod, (înv.) ciudos, (grecism înv.) paraxin, (fam.) sanchiu, (fam. fig.) fistichiu, întors, sucit, trăsnit. (Ce chestie ~!)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SINGULÁR s. n. (< lat. singularis, cf. fr. singulier): unul din cele două aspecte (valori) ale categoriei gramaticale flexionare de număr, care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele-tip: un om (un bec), o casă, om (bec), casă etc. ◊ ~ colectív: s. cu semnificație colectivă, folosit la numele de popoare în limbajul poetic. El corespunde figurii de stil denumită sinecdocă și se referă la folosirea s. în locul pluralului, ca în exemplul „Că steagul turcului se-nchină” (G. Coșbuc). Îl găsim și în proză: „Pre Lenski iar nu-i bine să-l puie crai, că franțuzul este departe...” (I. Neculce).

SINGULÁR, -Ă adj. (< lat. singularis): în sintagma număr singular (v.).

Intrare: singular
singular adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • singular
  • singularul
  • singularu‑
  • singula
  • singulara
plural
  • singulari
  • singularii
  • singulare
  • singularele
genitiv-dativ singular
  • singular
  • singularului
  • singulare
  • singularei
plural
  • singulari
  • singularilor
  • singulare
  • singularelor
vocativ singular
plural
singulariu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

singular singulariu

  • 1. gramatică (în) sintagmă (și) substantivat neutru Număr singular = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN antonime: plural 3 exemple
    exemple
    • Din neputința de a generaliza, pluralul se exprima, în primele timpuri, cu alt cuvînt decît singularul. GRAUR, F. L. 169.
      surse: DLRLC
    • Sîntem contra lui «ŭ», pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, și nu l-am întrebuința decît ca să deosebim pluralul din singular. NEGRUZZI, S. I 348.
      surse: DLRLC
    • Legătura părților unei fraze, singularul și pluralul sînt astăzi științi a copiilor și nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învățătură. RUSSO, S. 77.
      surse: DLRLC
  • 2. gramatică (în) sintagmă Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular.
    surse: DEX '09 DEX '98
  • 3. Care aparține sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; care se deosebește de alți indivizi, de alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături distincte, individuale: care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeași categorie; care este singur, izolat printre sau față de indivizii din aceeași categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiași categorii.
    exemple
    • Octav era o fire singulară, dar pasul ce făcuse era atît de neașteptat, că toate încercările mele ca să-l explic rămîneau trudă stearpă. GALACTION, O. I 224.
      surse: DLRLC
    • Era un exemplar, după părerea vînătorilor, cu totul singular. CAMIL PETRESCU, N. 95.
      surse: DLRLC

etimologie: