14 definiții pentru sinalefă sinalifi


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SINALÉFĂ, sinalefe, s. f. (Fon.) Fuziune (în timpul pronunțării) a două silabe într-una singură prin eliziune, sinereză sau contracție. – Din fr. synalèphe, lat. synalaepha.

sinale sf [At: EUSTATIEVICI, GR. RUM. 106r/19 / V: (înv) ~lifi sn / Pl: ~fe / E: ngr συναλλοιφή, lat synalaepha, fr synalèphe] (Fon) Reunire în pronunțare a două silabe într-una singură, prin contracție, prin eliziune sau prin sinereză.

SINALÉFĂ, sinalefe, s. f. (Fon.) Fuziune (în timpul pronunțării) a două silabe într-una singură prin eliziune, sinereză sau contracție. – Din fr. synaléphe, lat. synalaepha.

SINALÉFĂ, sinalefe, s. f. (Fon.) Fuziune a două sau a mai multor emisiuni vocalice într-una singură, prin eliziune, sinereză sau contracție.

SINALÉFĂ s.f. (Lingv.) Reunirea a două silabe într-una singură în timpul pronunțării. [< fr. synalèphe, cf. gr. synaloiphe < synaleiphein – a face coerent].

SINALÉFĂ s. f. fuziune în timpul pronunțării a două silabe într-una singură prin contracție, eliziune sau sinteză. (< fr. synalèphe, lat. synalaepha)

sinalefă f. reunirea a două vorbe într’una: niciunul.

*sinaléfă f., pl. e (vgr. syn-aloiphé, d. sýn, împreună, și aloiphé, unsoare. V. alifie). Gram. Contracțiune, contopirea a doŭă silabe într’una singură fără eliziune, ca: le-aĭ dat îld. le aĭ dat.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

sinaléfă s. f., g.-d. art. sinaléfei; pl. sinaléfe

sinaléfă s. f., g.-d. art. sinaléfei; pl. sinaléfe


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SINALÉFĂ s. f. (< fr. synalèphe, cf. gr. synaloiphe „redare coerentă”, „fuziune” < synaleiphein „a face coerent”): fuziune, în timpul pronunțării, a două silabe într-una singură, prin eliziune sau prin sinereză (v.), ca în exemplele „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci” (M. Eminescu); de acolo > de-acolo, pe acolo > pe-acolo etc.

sinalefă (gr. synaloiphe „redare coerentă”, „fuziune”), figură care constă în contopirea, în rostire, a vocalei de la sfârșitul unui cuvânt cu vocala de la începutul cuvântului următor. Prin contopire se ajunge, în general, la dispariția uneia din cele două vocale care se întâlnesc, dar s. se numește numai contopirea prin dispariția vocalei finale (A): „Lună, tu, stăpân-a mării...” (Eminescu) Când prin contopire dispare vocala inițială a cuvântului următor, avem de a face cu o ecthlipsă (gr. ekthlipsis): „Căci întreb la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?” (Eminescu) Cf. lat.: conjugio Anchise: a) s.:conjugi-Anchise”; b) ecthlipsă: „conjugio-nchise” ( L., & 1244-1246) Contopirea vocalelor în hiat sintactic este generată nu numai de nevoia economisirii efortului de articulare, ci și de necesitatea eufonică, adică „un fel de melodie ce se adaugă la rostirea cuvântului” – cum spune Demetrios, & 70. Sin. sàndhi

SINALEPSĂ (sinalefă) (< fr. synalèphe < gr. synaloiphe, amestec) Proces fonetic ce apare în vorbirea comună, dar și în poezie, caracteristic prin reducerea la o singură vocală a unui diftong (ex. d-atunci; d-abia etc.). Ex. D-aia zic eu, prin urmare, Vorbă mare; Că de-acuma, să mă tai, Nu-mi mai trebuie altă cură În natură, Să mă duceți cu alai. (G. TOPÎRCEANU, PARODII ORIGINALE, Vara la țară, de Al. Depărățeanu)

Intrare: sinalefă
sinalefă substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sinale
  • sinalefa
plural
  • sinalefe
  • sinalefele
genitiv-dativ singular
  • sinalefe
  • sinalefei
plural
  • sinalefe
  • sinalefelor
vocativ singular
plural
sinalifi
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.

sinalefă sinalifi

  • 1. fonetică; fonologie Fuziune (în timpul pronunțării) a două silabe într-una singură prin eliziune, sinereză sau contracție.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie: