SIGNORIE, signorii, s. f. 1. Formă de guvernământ instituită în unele orașe italiene în Evul Mediu târziu și în Renaștere. 2. Organ de conducere în unele orașe-republici italiene, în Evul Mediu, ales dintre membrii de vază ai breslelor. [Pr.: siniorie] – Din it. signoria.

signor sm [At: DN³ / P: sinior / Pl: ~i / E: it signor] (Itî) Domn (16).

signorie sf [At: DEX / P: sinio~ / Pl: ~ii / E: it signoria] 1 Formă de guvernământ instituită în unele orașe italiene în Evul Mediu târziu și în Renaștere. 2 Organ de conducere în unele orașe-republici italiene, în Evul Mediu, ales dintre membrii de vază ai breslelor. 3 Locul unde se afla signoria (2).

SIGNORIE, signorii, s. f. 1. Formă de guvernământ instituită în unele orașe italiene în evul mediu târziu și în Renaștere. 2. Organ de conducere în unele orașe-republici italiene, în evul mediu, ales dintre membrii de vază ai breslelor. [Pr.: siniorie] – Din it. signoria.

SIGNOR s.m. (Italienism) Domn. [Pron. si-nior. / < it. signor].

SIGNORIE s.f. Organ de conducere în unele comune-republici italiene din evul mediu; primărie. ♦ Localul unde era instalată această instituție. [Pron. -nio-, gen. -iei. / < it. signoria].

SIGNOR NIOR/ s. m. domn. (< it. signore)

SIGNORIE s. f. organ de conducere în unele comune-republici italiene din evul mediu; primărie; localul, reședința ei. (< it. signoria)

signorie [gn pron. it. n’] (desp. si-gno-) s. f., art. signoria, g.-d. art. signoriei; pl. signorii, art. signoriile (desp. -ri-i-)

!signorie [gn pron. ni] (si-gno-) s. f., art. signoria, g.-d. art. signoriei; pl. signorii, art. signoriile

signorie s. f. [-gno- pron. it. -nio-], art. signoria, g.-d. art. signoriei; pl. signorii, art. signoriile

SIGNOR s. v. cucon, domn.

signor s. v. CUCON. DOMN.