ANTIMONIU s. n. Metaloid de culoare albă-cenușie folosit în industrie; stibiu. – Din fr. antimoine, lat. antimonium.

antimonie sf vz antimoniu

antimoniu sms [At: PONI, CH. 30/10 / V: -ie / E: fr antimoine, lat antimonium] Metaloid de culoare albă-cenușie folosit în industrie Si: stibiu.

stibiu sn [At: STAMATI, D. / Pl: ? / E: lat stibium] Metaloid de culoare albă-cenușie, cu numeroase folosiri în industrie Si: antimoniu, (înv) sârmea¹, surmă.

*ANTIMONIU sbst. 🔬 Metal alb-albăstruiu foarte lucitor și cu țesătură lameloasă; se găsește în natură mai ales în stare de sulfură (stibină), iar în Algeria sub formă de oxid de antimoniu cristalizat; alchimiștii îi atribuiau proprietăți miraculoase și-l făceau să joace un rol însemnat în seria metalelor: e întrebuințat în aliagiu (20% antimoniu, 80% plumb) pentru turnarea caracterelor de tipar [fr. antimoine].

ZB... 👉 SB...

ANTIMONIU s. n. Metaloid de culoare albă-cenușie, cu numeroase folosiri în industrie; stibiu. – Din fr. antimoine, lat. antimonium.

ANTIMONIU s. n. Metaloid de culoare albă-argintie, cu aspect metalic, care intră în componența a diverse aliaje; se folosește în stare liberă și în combinații, în industria metalurgică, chimică și farmaceutică; stibiu.

STIBIU s. n. Antimoniu.

ANTIMONIU s. n. Metaloid de culoare albă-cenușie, cu numeroase folosiri în industrie. – Fr. antimoine (lat. lit. antimonium).

ANTIMONIU s.n. Metaloid alb-cenușiu cu aspect metalic folosit la diferite aliaje; stibiu. [Pron. -niu. / < it. antimoniu, cf. fr. antimoine, germ. Antimon < ar. ithmid].

STIBIU s.n. Antimoniu. [Pron. -biu. / < lat. stibium].

ANTIMONIU s. n. metaloid alb-cenușiu cu aspect metalic, folosit în aliaje; stibiu. (< germ. Antimon, lat. antimonium)

STIBIU s. n. antimoniu. (< lat. stibium)

ANTIMONIU n. Metaloid alb-cenușiu, casant, folosit în industrie, în componența unor aliaje, în poligrafie, în industria cauciucului; stibiu. [Sil. -niu] /<lat. antimonium

STIBIU n. Metaloid alb-argintiu, întrebuințat pentru realizarea unor aliaje în poligrafie, în industria cauciucului și în tehnică; antimoniu. /<lat. stibium

antimoniu n. metal alb lucitor, asemenea arsenicului, numit și sarea pisicei; formează împreună cu plumbul compozițiunea literelor de tipar.

stibiu n alt nume dat antimoniului.

*antimóniŭ n. (mlat. antimonium, care se află la Constantin Africanu, d. vgr. anti, contra, și fr. moine, monah, călugăr, fiind-că alchimistu Vasile Valentin, stareț de mînăstire în sec. 15, văzînd că porciĭ se îngrașă cu niște aliaj de antimoniŭ și arsenic, a dat acest aliaj și celor-lalțĭ călugărĭ, care slăbiră orĭ muriră. Deci acest metal e „contra călugărilor”). Chim. Stibiŭ.

*stíbiŭ n. (lat. stibium, vgr. stibi, oxid negru de stibiŭ, cu care se înegreaŭ sprincenele). Chim. Un metal trivalent solid lucitor albăstruĭ care se găsește în natură supt formă de stibină, iar în Algeria ca oxid cristalizat. Se sparge ușor și se pulverizează. Are o densitate de 6,715, o greutate atomică de 119,6, se topește la 450 de grade și se volatilizează la roș viŭ. Literele de tipar aŭ 80 % plumb și 20 % stibiu. Pliniŭ vorbește de el; călugăru Valentin, la sfîrșitu sec. 16, l-a izolat. Se numește și antimoniŭ și sarea pisiciĭ. V. antimoniŭ.

antimoniu (stibiu) [niu pron. nĭu] s. n., art. antimoniul; simb. Sb

stibiu [biu pron. bĭu] s. n., art. stibiul; simb. Sb

antimoniu [niu pron. nĭu] s. n., art. antimoniul; simb. Sb

stibiu [biu pron. bĭu] s. n., art. stibiul; simb. Sb

antimoniu s. n. [-niu pron. -niu], art. antimoniul; simb. Sb

stibiu s. n. [-biu pron. -biu], art. stibiul; simb. Sb

antimoniu

stibiu

Sb, simbol chimic pentru antimoniu (stibiu).

ANTIMÓNIU (< germ., lat. m.) s. n. Element chimic (Sb; nr. at. 51, m. at. 121,75, p. t. 630 °C, p. f. 1.645 °C), semimetalic, întrebuințat în tehnică sub formă de aliaje; stibiu. A fost descoperit de chimistul german J. Thölde în 1450.

ANTIMONIU s. (CHIM.) stibiu, (înv.) sârmea, surmă.

STIBIU s. (CHIM.) antimoniu, (înv.) sârmea, surmă.

ANTIMONIU s. (CHIM.) stibiu, (înv.) sîrmea, surmă.

STIBIU s. (CHIM.) antimoniu, (înv.) sîrmea, surmă.