18 definiții pentru resteu răsteu restei

RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, care se introduc vertical în partea exterioară a jugului pentru a reține gâtul animalului. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [Var.: (reg.) răstéu, restéi s. n.] – Et. nec.

RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului pentru a reține grumazul animalului în jug. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [Var.: (reg.) răstéu, restéi s. n.] – Et. nec.

RESTÉU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bețe în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului, pentru a reține grumazul animalului. Un resteu de carpăn, gros și vînjos. MARIAN, O. I 347. Cum? ziseră bărbații înspăimîntați, scăpînd resteiele din mînă. CREANGĂ, P. 14. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta (cu cineva) cu asprime, a-l amenința. – Pl. și: restele (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208), resteuri (POPESCU, B. III 147). – Variante: răstéu (POPA, V. 71, HOGAȘ, DR. II 284), restéi (TEODORESCU, P. P. 624) s. n.

restéu s. n., art. restéul; pl. restéie

RESTÉU s. v. retevei, scurtătura, spetează.

restéu (restéie), s. n. – Cui cu care se închide jugul. – Var. răsteu, restei, restel. Mag. ereszto „care dă drumul” (Scriban; Gáldi, Dict., 95). Legătura cu sl. rastaviti „a separa”, bg. razstav „separare” (Cihac, II, 364; Conev 70) sau cu lat. rastĕllus (Tiktin) este dubioasă.

RESTÉU ~ie n. Fiecare dintre cele două bare cu care se închid părțile laterale ale jugului. ◊ A lua pe cineva cu ~ul a se răsti la cineva. /Orig. nec.

resteu n. Mold. V. răsteiu: când o face plopul mere și resteul mugurele AL.

restéŭ (vest, sud) și răstéŭ (nord) n., pl. eĭe (ung. resztó, odgonu din apoĭ la corabie, saŭ ereszteni, a da drumu, eresztö-, care dă drumu. Cp. cu cĭocîlteŭ, feresteŭ, melesteŭ ș. a.). Bățu (saŭ feru) mobil cu care se închide jugu spre partea de afară: dacă unu e maĭ tare în gît, tîrește resteu înainte (Sov. 211). V. bulfeŭ și fercheteŭ.

RĂSTÉU s. n. v. resteu.

RESTÉI s. n. v. resteu.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

restéu s. n., art. restéul; pl. restéie

resteu s. v. RETEVEI. SCURTĂTURĂ. SPETEAZĂ.

reste(n)ul v. rustemul.

răstéu, răstaie, (resteu), s.n. – (reg.) Cui de fier cu care se închide jugul. – Et. nec. (DEX, MDA); din magh. ereszto „care dă drumul” (Scriban; Galdi, cf. DER).

răstéu, răstaie, s.n. – Cui de fier cu care se închide jugul. – Din magh. ereszto „care dă drumul” (Scriban cf. DER).

Intrare: resteu
substantiv neutru (N42)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • resteu
  • resteul
  • resteu‑
plural
  • resteie
  • resteiele
genitiv-dativ singular
  • resteu
  • resteului
plural
  • resteie
  • resteielor
vocativ singular
plural
substantiv neutru (N42)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • răsteu
  • răsteul
  • răsteu‑
plural
  • răsteie
  • răsteiele
genitiv-dativ singular
  • răsteu
  • răsteului
plural
  • răsteie
  • răsteielor
vocativ singular
plural
substantiv neutru (N65)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • restei
  • resteiul
  • resteiu‑
plural
  • resteie
  • resteiele
genitiv-dativ singular
  • restei
  • resteiului
plural
  • resteie
  • resteielor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)