19 definiții pentru proză


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PRÓZĂ, (rar, 2) proze, s. f. 1. Mod de exprimare care nu este supus regulilor de versificație; compunere literară care folosește acest mod de exprimare. 2. Totalitatea operelor în proză (1) ale unui scriitor, ale unui popor etc. 3. Fig. Lucruri comune, banale, vulgare, cotidiene, aparținând realității de fiecare zi. – Din fr. prose, lat. prosa.

PRÓZĂ, (rar, 2) proze, s. f. 1. Mod de exprimare care nu este supus regulilor de versificație; compunere literară care folosește acest mod de exprimare. 2. Totalitatea operelor în proză (1) ale unui scriitor, ale unui popor etc. 3. Fig. Lucruri comune, banale, vulgare, cotidiene, aparținând realității de fiecare zi. – Din fr. prose, lat. prosa.

pro sf [At: CR (1829) 1302/14 / Pl: (rar) ~ze / E: fr prose, lat prosa] 1 Mod de exprimare în literatură care nu se supune regulilor de versificație. 2 (Ccr) Compunere literară care folosește ca mod de exprimare proza (1). 3 (Csc) Totalitate a operelor în proză (1) ale unui scriitor, ale unui popor, ale unei epoci, ale unei culturi etc. 4 Literatură scrisă în proză (1). 5 (Rar) Text neliterar scris în proză (1). 6 (Fig) Platitudine în exprimare, în tratarea unei teme etc. 7 (Fig) Lucruri comune, banale, aparținând realității cotidiene. 8 (Îs) ~ poetică Proză (2) ritmată și rimată. 9 (Pex; îas) Probă care are conținut liric.

PRÓZĂ s. f. 1. (Spre deosebire de poezie) Exprimare a ideilor în forma obișnuită a vorbirii; compunere literară care folosește acest mod de exprimare. Proza lui Al. Odobescu a trecut multă vreme drept punctul culminant al artei romînești de a scrie. VIANU, A. P. 143. Pînă acum n-am scris nici un vers, nici o linie de proză. ALECSANDRI, S. 111. Un om ce scrie frumos romînește, în proză și în versuri. RUSSO, S. 52. 2. Fig. Banalitate, platitudine, vulgaritate, prozaism. Mizeriile și proza vieții de azi sfîșiau inima simțitoare a poetului. GHEREA, ST. CR. II 100.

PRÓZĂ s.f. 1. Scriere, vorbire care nu este supusă regulilor de versificație, care nu este redată în versuri; scriere în limbaj obișnuit. ◊ Proză poetică = proză ritmată și rimată. 2. (Fig.) Scriere lipsită de elemente artistice; banalitate; vulgaritate. [< fr. prose, it., lat. prosa].

PRÓZĂ s. f. 1. mod de exprimare care nu este supus regulilor de versificație; scriere în acest mod. 2. totalitatea operelor în proză (1) ale unui scriitor, ale unui popor etc. 3. (fig.) platitudine, banalitate, fapt comun. (< fr. prose, lat. prosa)

próză s. f. (lit.; acum des la pl.) Scrierile artistice în proză ale unui autor ◊ „Înainte de orice, prozele lui R.P. sunt «exerciții de stil» și mai ales de compoziție.” Cont. 12 IX 75 p. 10. ◊ „[...] prozele lui Mircea Nedelciu [...]” R.lit. 12 VII 84 p. 8. ◊ „D.C.T. lasă o oarecare libertate textului, prozele sale fiind, adesea, greu de încadrat.” Săpt. 10 VIII 84 p. 7 (din fr. prose, it. prosa; V. Guțu Romalo C.G. 87, atestare din 1971; DN – alte sensuri, DEX, DN3)

PRÓZĂ f. 1) (în opoziție cu poezie) Creație literară artistică realizată într-un limbaj expresiv, dar nesupus regulilor de versificație. 2) Totalitate a creațiilor literare de acest fel (ale unui scriitor, ale unui popor, ale unei epoci). ~a lui I. Druță. ~a secolului XIX. 3) Mod de exprimare caracteristic pentru acest gen de creație. 4) fig. Fapt care este obișnuit, cotidian. ◊ ~a vieții ansamblul preocupărilor și grijilor banale din viața de toate zilele. /<fr. prose, lat. prosa

proză f. 1. limbă obișnuită și liberă, organul rațiunii și al științei: proza se adresează mai cu seamă inteligenței și scopul ei este a convinge, a instrui și a interesa; 2. fig. ceva banal: dar mizeria aceasta, proza asta e amară EM.

*próză f., pl. e (lat. prosa, din *prorsa, care e contras din provorsa, proversa, part. fam. d. provértere, a face să treacă înainte, a prefera. V. vers, jos). Modu obișnuit de a vorbi al omuluĭ (în opoz. cu versurĭ, poezie): a scrie în proză. Scriere în proză, maĭ ales proastă: ĭ-am cetit proza! Fig. Banalitate, lucrurĭ vulgare, mizerie: în locu poeziiĭ codruluĭ, proza fabriciĭ!


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!próză s. f., g.-d. art. prózei; (scrieri) pl. próze

próză s. f., g.-d. art. prózei


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PRÓZĂ s. v. banalitate, loc comun, platitudine, prozaism.

pro s. v. BANALITATE. LOC COMUN. PLATITUDINE. PROZAISM.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

PROZĂ. Subst. Proză literară, proză artistică; proză epică, proză narativă; proză lirică. Proză populară. Basm; poveste, povestioară (dim.); istorioară; legendă; mit; snoavă; proverb; zicătoare. Schiță; nuvelă, nuvelică (dim.), nuveletă; povestire; roman, roman-fluviu. Memorialistică; amintiri; memorii; însemnări de călătorie, memorial de călătorie, jurnal de călătorie; jurnal intim; antijurnal; corespondență literară. Autobiografie, confesiune. Biografie. Critică literară; recenzie; articol, articolaș (dim.); medalion literar; eseu; studiu; monografie literară; micromonografie. Autor, prozator; narator (livr.); povestitor, povestar (reg.), povestaș (reg.); nuvelist; romancier; memorialist; hageograf; biograf; critic literar; recenzent; eseist. Adj. Nuvelistic; romancier. Memorialistic. Eseistic. Epic. Vb. A scrie, a nara, a istorisi, a descrie, a povesti. V. autor, carte, curente literare, literatură.

PROZĂ (< fr. prose ; lat. prosa, subînțeles oratio, discurs care înaintează în linie dreaptă) Spre deosebire de poezie, exprimarea ideilor în forma obișnuită a vorbirii curente și scrierile care folosesc acest mod de exprimare constituie sensul actual al termenului proză. În această accepție, termenul marchează o deosebire netă între poezie și proză, aceasta din urmă confundîndu-se cu modul de exprimare obișnuit, pe cînd cea dintîi folosește forma versificată. Proza se definește prin opoziția ei față de vers, nu prin aceea față de poezie, deoarece, după cum se știe, esența poeziei nu constă în forma versificată. Forma de proză este proprie lucrărilor filozofice, istorice, științifice în genere. În mare, se disting trei feluri de proză: proză filozofică, proză științifică și proză literară. După unii teoreticieni, poezia și proza ar avea aceeași origine, aceștia întemeindu-se pe faptul că, încă din antichitatea greacă, poezia și proza (reprezentată prin oratorie, istorie, filozofie) se opuneau limbajului cotidian, ele urmărind realizarea unor efecte artistice. După aceștia, poezia și proza au apărut spontan, printr-un fel de detașare de vorbirea obișnuită, tinzînd către o exprimare aleasă, îngrijită, în vederea unor intenții artistice. În Retorica lui Aristotel se menționează că în proza aleasă (artistică) există o aranjare specială a cuvintelor, pentru a se realiza un ritm sau o cadență, ceea ce duce la un fel de armonie a prozei. În antichitate, proza se dezvoltă mai ales în elocință, ale cărei reguli teoretice au fost stabilite de Cicero, în lucrarea sa De oratore (Despre orator). Începînd cu el, proza aleasă se va numi proză oratorică. Cicero precizează că în țesătura textului de proză există un ritm infuz și accidental, care nu se confundă cu cel al versului, folosit permanent și strict ordonat. Un alt element artistic al prozei este armonia. În evul mediu, proza oratorică, înzestrată cu astfel de implicații artistice, a evoluat spre proza poetică, pentru ca, în secolul trecut, să se concretizeze în forma poemului în proză, creație cu un profund caracter liric, asemănător cu cel al poeziei. Încă din vremea Renașterii s-au afirmat nuvela și romanul, configurîndu-se astfel proza epică sau narativă, cel mai vast și important sector al prozei literare. Acceptînd separarea dintre poezie și proză, trebuie menționat că există numeroase identități de elemente ale artei literare în ambele categorii mari de scrieri. În cadrul prozei sînt integrate și scrieri care se plasează la granița dintre proza științifică și proza literară (memorialistica, aforistica, istoria, însemnările de călătorie, biografiile și autobiografiile, critica literară, publicistica, denumite literatură de frontieră (Silvian Iosifescu). Pe baza acestei deosebiri de grad, nu de esență, poate fi cuprinsă în terminologia prozei literare și diversitatea literaturii de frontieră.

MEDITAȚIE ÎN PROZĂ (< fr. méditation < lat. lit. meditatio, meditație, reflecție) Specie a prozei poetice care dezvoltă teme filozofice, morale, probleme ale existenței, întocmai ca și meditația lirică. „Meditația în proză se orientează cu predilecție spre teme generale și se definește de la început prin opoziție cu proza faptică.” (M. Zamfir, Proza poetică românească în secolul XIX) Cultivată în literatura franceză de Volney, Les ruines ou Méditations sur les révolutions des empires ; Chateaubriand, Le génie du christianisme; Lamennais, Paroles dun croyant ș.a. În literatura noastră, atît în perioada pre-romantismuiui, cît și în aceea a romantismului generației de la 1848, meditația în proză constituie o îndeletnicire preferată de scriitori ca: I.H. Rădulescu, Gh. Asachi, dar mai ales C. Bolliac, creator a zece meditații în proză legate tematic între ele. Ex. „An, ce-n tot minutul mi-arăți lungimea ta! treci, grăbește-a tale timpuri! Sfirșește, du-te cu ale mele chinuri! fugi, tîrăște cu tine a mea restriște și-al meu apăsător! Zi, ce peste an mi-arăți nașterea mea! saltă, înalță-te din al anului șir.” (C. BOLLIAC, Meditația a V-a)

PROZA RETORICĂ (ORATORIA) Încă din antichitatea greacă, oratoria a fost concepută ca un gen de artă a cuvîntului, a exprimărilor verbale sau scrise, a gestului, a argumentației care captivează și impresionează, precum și ca artă a demonstrației, aplicarea strictă a regulilor logicei, pe care Quintilian, în Institutio oratoria, o denumea ars sau scientia bene dicendi (arta sau știința de a vorbi bine). După unii teoreticieni, retorica, și anume paleoretorica, la originea ei, a fost o disciplină filozofică, cu preocupări în același timp de limbă, stil, structură compozițională a discursului, ce, cu vremea, și-a lărgit aria, a devenit o ars artium, scientia scientiarum (artă a artelor, știință a științelor), numeroase categorii și principii ale ei fiind împrumutate de mai toate artele. Prin folosirea artistică a cuvîntului, oratoria s-a constituit într-un gen literar, genul oratoric, care a stăruit pînă foarte tîrziu în tratatele de poetică și în manuale școlare. Oratoria este socotită un gen literar oral, care are ca scop convingerea auditoriului, seducția acestuia și îndemnul la acțiune sau la luarea de decizii. Există teoretizări ale retoricii, ca artă a exprimării, ca organizatoare a teoriei demonstrației și a comunicării, în care se definesc figurile de stil necesare oratoriei, considerată ca manifestare a vorbirii îngrijite, alese, dar care, cu vremea, s-au transferat la întreaga creație literară, de unde și sinonimia relativă a retoricii cu stilistica. Retorica este considerată de unii cercetători ca „stilistica celor vechi”. În etapa clasicismului greco-latin sînt demne de amintit tratatele de retorică: Retorica lui Aristotel, De oratore (Despre orator) și De partibus orationis (Despre părțile discursului) ale lui Cicero, Institutio oratoria (Instituția oratorică) a lui Quintilian. În evul mediu, retorica figura printre artele liberale, disciplină cu caracter dogmatic însă, cu reguli și principii imuabile. Oratoria, ca gen literar, a persistat și în perioada romantică, iar practica oratorică, sub forme diferite de discursuri, dar mai ales discursul politic și judiciar, este de o actualitate evidentă. Cu timpul și treptat s-a ajuns la despărțirea dintre oratorie și literatură, terminindu-se cu căderea în desuetudine a genului retoric ca gen literar. Procesul s-a petrecut mai ales în etapa cînd procedeele formale ale retoricii clasice au fost combătute de o „estetică romantică a sentimentului”, care neagă orice regulă și orice constrîngere, în numele „libertății în artă”. În lucrările estetice contemporane se manifestă un început de reabilitare a retoricii, în cadrul filozofiei teoriei și criticii literare și al stilisticii, sub denumirea de neoretorică, în sensul că teoria retorică aduce unele posibilități de interpretare a actului literar, devenind astfel un auxiliar prețios al esteticii literare, așa cum a fost în antichitate, în perioada Renașterii și în aceea a clasicismului european. Redescoperirea și revalorificarea retoricii ca artă a argumentației este strîns legată de viața politică și cea economică, în care actul convingerii și-a dovedit eficiența. Neoretorica reprezintă astăzi revalorificarea unei importante categorii de preocupări. Ea apare deci nu ca armă a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii. Modele ale genului sînt Filipicele lui Demostene, Catilinarele lui Cicero, în antichitate, iar în cultura noastră: Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie națională la Academia Mihăileană sau Discurs pentru îmbunătățirea soartei țăranilor de M. Kogălniceanu; discursurile politice și prelegerile universitare ale lui T. Maioreseu, N. Iorga, N. Titulescu, B.St. Delavrancea ș.a. Efectul artistic al unui discurs derivă, în primul rînd, din construcția sau arhitectonica sa riguroasă, dar uneori și din abaterea de la această schemă, ca exordium ex abrupto (v. exordiu) din prima Catilinară a lui Cicero. Discursurile de clasică valoare generează încîntare, plăcere estetică, mai ales prin factura lor de proză elevată, care constă într-un anumit ritm al frazei, o anume aranjare a cuvintelor, în vederea obținerii unei atrăgătoare armonii și eufonii, însușiri caracteristice nu numai prozei oratorice, ci creației literare în genere.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

PRÓZĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Modalitate de exprimare scrisă sau orală, care nu este supusă normelor de versificație și care mijlocește în special comunicarea ideilor. ◊ P. literară = categorie a creației literare capabile să exprime nu numai succesiunea logică a unui raționament, ci întreaga complexitate a vieții sociale și individuale, fluxul trăirilor interioare ale unui personaj, să evoce simbolic sau documentar structuri ale lumii reale sau să imagineze structuri ale unei lumi posibile. Apărută mai târziu decât poezia, p.l. și-a creat de-a lungul timpului mijloace specifice (narațiune, descriere, analiză, portret ș.a.), încorporând totodată și unele mijloace poetice, valorificând sonoritatea și pitorescul vocabularului, posibilitățile ritmice și melodice ale contrucției frazelor ș.a. Modalitatea predilectă a genului epic (schiță, nuvelă, roman, reportaj etc.) și în mare măsură a celui dramatic, p.l. se aproprie însă, uneori, prin inflexiunile lirice caracteristice mai ales speciilor hibride (proză poetică, portret liric etc.), de poezie. ♦ Totalitatea operelor în p. aparținând unui scriitor, unui curent, unei epoci, unei țări sau întregii literaturi universale. 2. Fig. Fapt banal, nesemnificativ, lipsit de poezie.

Intrare: proză
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • pro
  • proza
plural
  • proze
  • prozele
genitiv-dativ singular
  • proze
  • prozei
plural
  • proze
  • prozelor
vocativ singular
plural