PROZĂ (< fr. prose ; lat. prosa, subînțeles oratio, discurs care înaintează în linie dreaptă) Spre deosebire de poezie, exprimarea ideilor în forma obișnuită a vorbirii curente și scrierile care folosesc acest mod de exprimare constituie sensul actual al termenului proză. În această accepție, termenul marchează o deosebire netă între poezie și proză, aceasta din urmă confundîndu-se cu modul de exprimare obișnuit, pe cînd cea dintîi folosește forma versificată. Proza se definește prin opoziția ei față de vers, nu prin aceea față de poezie, deoarece, după cum se știe, esența poeziei nu constă în forma versificată. Forma de proză este proprie lucrărilor filozofice, istorice, științifice în genere. În mare, se disting trei feluri de proză: proză filozofică, proză științifică și proză literară. După unii teoreticieni, poezia și proza ar avea aceeași origine, aceștia întemeindu-se pe faptul că, încă din antichitatea greacă, poezia și proza (reprezentată prin oratorie, istorie, filozofie) se opuneau limbajului cotidian, ele urmărind realizarea unor efecte artistice. După aceștia, poezia și proza au apărut spontan, printr-un fel de detașare de vorbirea obișnuită, tinzînd către o exprimare aleasă, îngrijită, în vederea unor intenții artistice. În Retorica lui Aristotel se menționează că în proza aleasă (artistică) există o aranjare specială a cuvintelor, pentru a se realiza un ritm sau o cadență, ceea ce duce la un fel de armonie a prozei. În antichitate, proza se dezvoltă mai ales în elocință, ale cărei reguli teoretice au fost stabilite de Cicero, în lucrarea sa De oratore (Despre orator). Începînd cu el, proza aleasă se va numi proză oratorică. Cicero precizează că în țesătura textului de proză există un ritm infuz și accidental, care nu se confundă cu cel al versului, folosit permanent și strict ordonat. Un alt element artistic al prozei este armonia. În evul mediu, proza oratorică, înzestrată cu astfel de implicații artistice, a evoluat spre proza poetică, pentru ca, în secolul trecut, să se concretizeze în forma poemului în proză, creație cu un profund caracter liric, asemănător cu cel al poeziei. Încă din vremea Renașterii s-au afirmat nuvela și romanul, configurîndu-se astfel proza epică sau narativă, cel mai vast și important sector al prozei literare. Acceptînd separarea dintre poezie și proză, trebuie menționat că există numeroase identități de elemente ale artei literare în ambele categorii mari de scrieri. În cadrul prozei sînt integrate și scrieri care se plasează la granița dintre proza științifică și proza literară (memorialistica, aforistica, istoria, însemnările de călătorie, biografiile și autobiografiile, critica literară, publicistica, denumite literatură de frontieră (Silvian Iosifescu). Pe baza acestei deosebiri de grad, nu de esență, poate fi cuprinsă în terminologia prozei literare și diversitatea literaturii de frontieră.