PRESIMȚIRE, presimțiri, s. f. Faptul de a presimți; sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva față de cele ce se vor întâmpla; presentiment, presimțământ. – V. presimți.

presimțire sf [At: EPISCUPESCU, O. Î. 157/44 / Pl: ~ri / E: presimți] Sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva cu privire la un eveniment viitor Si: presentiment, (îrg) presimț, (înv) nădăire, presimțământ.

PRESIMȚIRE, presimțiri, s. f. Faptul de a presimți; sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva față de ceea ce ar urma să se întâmple; presentiment, presimțământ. – V. presimți.

PRESIMȚIRE, presimțiri, s. f. Faptul de a presimți; sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva și care îl face să creadă că urmează să se întîmple ceva; presentiment. Am avut eu azi dimineață o presimțire bună. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Am presimțirea c-o să-mi sfîrșesc zilele în vro prăpastie. HOGAȘ, M. N. 103. O presimțire amară îmi zicea că omul acesta... este un trădător. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (Poetic) în văzduh plutește greu presimțirea unei furtuni. C. PETRESCU, Î. II 251. Plictiseala lui Grigore creștea cu cît se apropiau de Amara, parcă atmosfera s-ar fi încărcat mereu de mai multe presimțiri rele. REBREANU, R. II 10.

PRESIMȚIRE s.f. Acțiunea de a presimți și rezultatul ei; presentiment, prevestire. [< presimți].

PRESIMȚIRE ~i f. 1) v. A PRESIMȚI. 2) Sentiment subiectiv și instinctiv de intuire a celor ce urmează să se întâmple; presentiment. /v. a presimți

presimțire f. simțire vagă, instinctivă de ceeace trebue să se întâmple.

presimțíre f. Presentiment, simțire din ainte, sentiment instinctiv vag despre ceĭa ce se va întîmpla: aveam o presimțire că așa va fi.

presimți vt [At: DRLU / Pzi: presimt, (rar) ~esc / E: pre- + simți] A simți dinainte, vag și instinctiv, ceea ce urmează să se întâmple Si: (fam) a mirosi, (îrg) a nădăi.

PRESIMȚI, presimt, vb. IV. Tranz. A simți dinainte, vag și instinctiv, ceea ce urmează să se întîmple, a avea presentimentul că... De ieri, după întrunirea cu prefectul, a presimțit că se va întîmpla ceva ce nu se mai poate împiedica. REBREANU, R. II 115. ◊ Refl. pas. Știi cît mă interesez la existența acestei societăți; rolul la care ea este chemată pe scena literară va lua cu timpul o importanță care se și presimte de pe acum. ALECSANDRI, S. 49. – Prez. ind. și: (regional) presimț.

PRESIMȚI vb. IV. tr. A prevedea, a simți (vag, instinctiv) ceva care va veni, care se va întîmpla. [P.i. presimt și (pop.) presimț, conj. -tă. / după fr. pressentir].

PRESIMȚI vb. tr. a simți dinainte, vag și instinctiv. (după fr. pressentir)

A PRESIMȚI presimt tranz. A simți din timp (cu ajutorul intuiției); a întrevedea foarte vag. /pre- + a simți

presimțì v. a prevedea confuz printr’o simțire vagă și instinctivă.

presímt, a -țí v. tr. (pre- și simt, ca lat. prae-sentire, it. presentire, fr. pressentir). Simt din ainte ceĭa ce se va întîmpla: animalele presimt periculu.

presimțire s. f., g.-d. art. presimțirii; pl. presimțiri

presimțire s. f., g.-d. art. presimțirii; pl. presimțiri

presimțire s. f. simțire

presimți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. presimt, 3 sg. presimte, imperf. 1 presimțeam; conj. prez. 1 sg. să presimt, 3 să presimtă; imper. 2 sg. afirm. presimte corectat(ă)

presimți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. presimt, imperf. 3 sg. presimțea; conj. prez. 3 să presimtă corectat(ă)

presimți vb. simți

presimți (ind. prez. 1 sg. presimt)

PRESIMȚIRE s. presentiment, (înv. și reg.) presimț, (înv.) presimțământ, preștiință, prevedere. (O neagră ~.)

PRESIMȚIRE s. presentiment, (înv. și reg.) presimț, (înv.) presimțămînt, preștiință, prevedere. (O neagră ~.)

PRESIMȚI vb. a anticipa, a intui, a simți, (fig.) a mirosi. (A ~ ceea ce avea să se întâmple.)

PRESIMȚI vb. a anticipa, a intui, a simți, (fig.) a mirosi. (A ~ ceea ce avea să se întîmple.)