2 intrări

24 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

POLITÉȚĂ s. f. v. politețe.

POLITÉȚE, (2) politeți, s. f. 1. Mod de comportare caracterizat prin bună-cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume personal la persoana a doua și a treia, folosit în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre care se vorbește. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; politicos, amabil; b) protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. + Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri.Var.: politéță s. f.] – Din fr. politesse.

politețe sf [At: POTECA, F. / V: (iuz) ~ță, (înv) ~te (S și: ~tessă) / Pl: (fam) ~ți, ~țuri / E: fr politesse] 1 sf Atitudine sau comportare atentă, amabilă, respectuoasă față de cineva sau de ceva, care denotă bună-cuviință și bună-creștere Si: amabilitate. 2 (Îs) Pronume (personal sau posesiv) de ~ Pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. 3 (Îla) De ~ Care exprimă politețe Si: amabil, politicos (2). 4 (Îal) Protocolar. 5 (Îlav) Din (sau de, rar pentru) ~ Obligat de anumite cerințe formale de conduită, de etichetă. 6 (Îal) Formal. 7 (Fam; ccr; lpl) Cuvinte sau gesturi care exprimă o comportare amabilă, respectuoasă față de cineva. 8 Ansamblu de reguli de comportament în spiritul amabilității, al bunei-cuviințe.

POLITÉȚE, (2) politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri.Var.: politéță s. f.] – Din fr. politesse.

POLITÉȚE s. f. (Și în forma politeță) Atitudine binevoitoare, atentă, potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. Se purta c-o politeță exagerată cu toată lumea. BART, E. 365. Domnul, cu multă politeță: drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, M. 151. El mă primi cu aleasă politeță. NEGRUZZI, S. I 309. – Variantă: politéță s. f.

POLITÉȚE s.f. Fel de a se purta, de a vorbi în societate, potrivit cerințelor buneicuviințe; amabilitate. [Var. politeță s.f. / < it. politezza, cf. fr. politesse].

POLITÉȚE s. f. fel de a se purta, a vorbi în societate potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. (< fr. politesse)

servíciu de politéțe sint. s.„[...] în fine, voi menționa că stațiile au fost dotate special pentru așa-numitele «servicii de politețe», curățirea parbrizelor, a farurilor și stopurilor în timpul alimentării mașinilor la pompe.” R.l. 21 V 77 p. 5 (din serviciu + de + politețe)

POLITÉȚE ~i f. 1) Comportament politicos; atitudine amabilă; amabilitate. 2) Vorbă sau gest care exprimă un astfel de comportament (de obicei exagerat). [G.-D. politeții; Pl. și politețuri] /<fr. politesse

politeță f. mod de a vorbi sau de a se purta conform cu obiceiurile persoanelor bine crescute. [După fr. politesse].

*politéță f., pl. ĭ, rar e (fr. politesse, d. it. politezza, id. [azĭ pu-, curățenie], polito, fr. poli, cĭoplit, civilizat). Curtenie urbanitate, amabilitate.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

politețe s. f., art. politețea, g.-d. art. politeții; (amabilități) pl. politeți/politețuri

politéțe s. f., art. politéțea, g.-d. art. politéții; (cuvinte, gesturi) pl. politéți / politéțuri

politéțe, s. f., pl. politeți (politețe)

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

POLITÉȚE s. 1. cuviință, decență, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 3. v. curtoazie.

POLITEȚE s. 1. cuviință, decență, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 3. amabilitate, atenție, curtoazie, galanterie, gentilețe, (rar) curtenie, (înv.) libov. (~ față de femei.)

Politețe ≠ impolitețe, apolitețe, bădărănie, bruschețe, brutalitate, grosolănie, indelicatețe, nepolitețe, nedilecatețe, vulgaritate

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

POLITEȚE. Subst. Politețe, amabilitate, omenie, amenitate (franțuzism), manieră, bună-cuviință; decență; urbanism (fig.), urbanitate (rar); curtenie, curtoazie, galanterie, gentilețe. Respect, stimă, considerație, condescendență, deferență. Omagiu. Afabilitate, cordialitate; bună-voință, atenție, îndatorire (rar), complezență, serviabilitate. Salut, salutare, reverență, închinare, închinăciune, plecăciune. Felicitare; compliment. Bună-creștere, educație; cei șapte ani de acasă. Reguli de politețe, codul manierelor elegante, etichetă (fig.), protocol, ceremonial, ceremonie. Adj. Politicos, de politețe, amabil, manierat, bine-crescut, cuviincios, respectuos, condescendent, civilizat, urban (fig.), ceremonios, ceremonial (rar); curtenitor, galant, gentil. Afabil, cordial; binevoitor, atent, îndatoritor, prevenitor, complezent, serviabil. Vb. A fi politicos; a avea o comportare civilizată, a se purta cu mănuși, a da dovadă de tact. A saluta, a se închina, a face reverențe, a se pleca. A prezenta (cuiva) omagii. A felicita, a complimenta. Adv. Din politețe, (în mod) politicos, amabil. V. comportare, cordialitate, educație, formule de salut, respect, salut, sociabilitate.

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

politețuri s. f. pl. cuvinte sau gesturi care exprimă politețea exagerată a cuiva față de altcineva

Intrare: politețuri
politețuri
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: politețe
politețe1 (pl. -i) substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • politețe
  • politețea
plural
  • politeți
  • politețile
genitiv-dativ singular
  • politeți
  • politeții
plural
  • politeți
  • politeților
vocativ singular
plural
politețe2 (pl. -uri) substantiv feminin
substantiv feminin (F125)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • politețe
  • politețea
plural
  • politețuri
  • politețurile
genitiv-dativ singular
  • politeți
  • politeții
plural
  • politețuri
  • politețurilor
vocativ singular
plural
politeță substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • politeță
  • politeța
plural
  • politețe
  • politețele
genitiv-dativ singular
  • politețe
  • politeței
plural
  • politețe
  • politețelor
vocativ singular
plural
politesă
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

politețe, politeți / politețe, politețurisubstantiv feminin

  • 1. (numai) singular Mod de comportare caracterizat prin bună-cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni. DEX '09 DLRLC DN
    sinonime: amabilitate
    • format_quote Se purta c-o politeță exagerată cu toată lumea. BART, E. 365. DLRLC
    • format_quote Domnul, cu multă politeță: drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, M. 151. DLRLC
    • format_quote El mă primi cu aleasă politeță. NEGRUZZI, S. I 309. DLRLC
    • 1.1. Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume personal la persoana a doua și a treia, folosit în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre care se vorbește. DEX '09
    • 1.2. Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. DEX '09 DEX '98
  • 2. familiar (la) plural Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (exagerată a) cuiva față de cineva. DEX '09
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.