POȘ, poșuri, s. n. (Înv. și reg.) Alică de dimensiuni mari; poștie¹. – Et. nec.

poș² sn [At: DDRF / V: pos / Pl: ~uri / E: cf poștă²] 1 (Reg) Alică de dimensiune mijlocie sau mare, folosită la vânătoare Si: poștă². 2 (Pex) Bucată de fier folosită în loc de alică. 3 (Mun; îf pos) Glonț de vânătoare Si: cartuș.

poș⁴ sn vz poșă¹

poș¹ sn [At: BOLLIAC, O. 146 / V: ~ă sf / Pl: ~e, ~uri / E: bg пош, srb poša] (Îrg) 1 Turban de mătase neagră (broboadă cu fir). 2 (Pgn) Turban. 3 (Pex) Basma. 4 Tulpan. 5 Broboadă. 6 Șal.

poș³ sn [At: DN³ / Pl: ~i / E: fr poche] Cornet din pânză deasă prevăzută la un capăt cu un șpriț de metal, folosit în bucătărie pentru turnarea unor compoziții.

POȘ, poșuri, s. n. Poștie¹. – Et. nec.

POȘ, poșuri, s. n. Poștie². Cică șerpii nu se pot împușca decît cu poșuri de argint; altceva nu se lipește de ei. ȘEZ. XXIV 26.

POȘ s.n. Cornet din pînză densă prevăzut la un cap cu șpriț de metal, folosit în bucătărie pentru turnarea unor compoziții. [< fr. poche].

POȘ s. n. cornet din pânză densă, prevăzut la un cap cu șpriț de metal, în bucătărie pentru turnarea unor compoziții. (< fr. poche)

poș n. turban ușor de mătase neagră brodată cu fir (în cântecele dobrogene și oltene): peste poșul cel din cap tu ți-ai pus un calpac POP. [Turc. POȘ].

2) poș n., pl. urĭ (orig. neșt.). Sud. Poștă, alic mare de lupĭ: șerpiĭ nu se pot împușca de cît cu poșurĭ de argint (Șez. 36, 26). V. zburătură.

1) poș n., pl. urĭ (turc. poșu, cealma ușoară soldățească; bg. poš, basma). Rar azĭ. Tulpan, casîncă. – În Ban. poșă f., pl. e (sîrb. poša).

pos² sn vz poș²

poșă² sf vz poș¹

poșă¹ sf [At: ANTIM, P. 309 / V: poș sn, puș sn, pușă^[1] / Pl: ~șe / E: nct] (Reg) Corp cilindric făcut din tulpină de papură sau pipirig, legat de sfoara priponului de pescuit la distanțe aproximativ egale, cu scopul de a ține priponul la suprafața apei. corectat(ă)

puș³ sn vz poșă¹

pușă sf vz poșă¹

POȘĂ s. f. flotor de trestie, folosit de pescari pentru susținerea sculelor de pescuit. (< fr. poche)

+poș (cornet de uz culinar) s. n., pl. poșuri

poș (înv., reg.) s. n., pl. poșuri

poș s. n., pl. poșuri

POȘ s. v. poștă.

poș s. v. POȘTĂ.

poș (poșuri), s. n. – Plantă. Origine necunoscută. După Scriban, din part. lui a pune. Cuvînt folosit numai o dată, de Barac (1838).

poș², poșuri, s.n. (reg.) 1. alică mijlocie sau mare, folosită la vânătoare; bucățică de fier folosită în loc de alică. 2. (în forma: poș) glonț de vânătoare; cartuș.

poș¹, poșuri, s.n. (înv. și reg.) 1. turban ușor de mătase neagră, brodată cu fir. 2. basma, tulpan; broboadă; șal.

poșă, poșe, s.f. (reg.) corp cilindric făcut din tulpină de papură sau pipirig, legat de sfoara priponului de pescuit din loc în loc, pentru a-l menține la suprafața apei.

POȘ, -URI „alice” subst. cf. și blg. пoш „basma, batistă”. 1. Poșul, Lazăr munt. 1670 (RI XII 107); – Șt. 1684 (Cotr 77); -escu, E., olt. (An Com 114). 2. Posa ard. 1680, scris și Posa < magh. Pósa < sl. идoшa < Pavel (etim. Melich apud Pașca). 3. Poșea, T. (z). 4. Poșoiu, M. (An Com 121). 5. Poșoc (Sd XXII). 6. Cf. Pusul (17 B I 368).