POȘ, poșuri, s. n. (Înv. și reg.) Alică de dimensiuni mari; poștie¹. – Et. nec.

poș² sn [At: DDRF / V: pos / Pl: ~uri / E: cf poștă²] 1 (Reg) Alică de dimensiune mijlocie sau mare, folosită la vânătoare Si: poștă². 2 (Pex) Bucată de fier folosită în loc de alică. 3 (Mun; îf pos) Glonț de vânătoare Si: cartuș.

poș¹ sn [At: BOLLIAC, O. 146 / V: ~ă sf / Pl: ~e, ~uri / E: bg пош, srb poša] (Îrg) 1 Turban de mătase neagră (broboadă cu fir). 2 (Pgn) Turban. 3 (Pex) Basma. 4 Tulpan. 5 Broboadă. 6 Șal.

POȘ, poșuri, s. n. Poștie¹. – Et. nec.

POȘ, poșuri, s. n. Poștie². Cică șerpii nu se pot împușca decît cu poșuri de argint; altceva nu se lipește de ei. ȘEZ. XXIV 26.

poș n. turban ușor de mătase neagră brodată cu fir (în cântecele dobrogene și oltene): peste poșul cel din cap tu ți-ai pus un calpac POP. [Turc. POȘ].

1) poș n., pl. urĭ (turc. poșu, cealma ușoară soldățească; bg. poš, basma). Rar azĭ. Tulpan, casîncă. – În Ban. poșă f., pl. e (sîrb. poša).

2) poș n., pl. urĭ (orig. neșt.). Sud. Poștă, alic mare de lupĭ: șerpiĭ nu se pot împușca de cît cu poșurĭ de argint (Șez. 36, 26). V. zburătură.

poșă² sf vz poș¹

poș (înv., reg.) s. n., pl. poșuri

poș s. n., pl. poșuri

POȘ s. v. poștă.

poș s. v. POȘTĂ.

poș (poșuri), s. n. – Plantă. Origine necunoscută. După Scriban, din part. lui a pune. Cuvînt folosit numai o dată, de Barac (1838).

poș², poșuri, s.n. (reg.) 1. alică mijlocie sau mare, folosită la vânătoare; bucățică de fier folosită în loc de alică. 2. (în forma: poș) glonț de vânătoare; cartuș.

poș¹, poșuri, s.n. (înv. și reg.) 1. turban ușor de mătase neagră, brodată cu fir. 2. basma, tulpan; broboadă; șal.