PIU interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită piuitul puilor de pasăre. – Onomatopee.

piu³, pie a [At: MUREȘANU, P. 96/19 / Pl: pii / E: lat pius] (Ltm; Trs) 1-5 Pios (1-5). corectat(ă)

piu¹ i [At: DDRF / E: fo] 1 (Are) Cuvânt care redă strigătul puilor de pasăre. 2 (Mun; cu „u” prelungit) Cuvânt care redă zgomotul unui glonț sau vâjâitul unei ghiulele prin aer.

piu² s [At: ALR SN V, h 1301/102 / Pl: nct / E: nct] 1 (Trs; șîcs de-a ~l, la ~) Țurcă. 2 (Trs) Băț scurt, ascuțit la ambele capete, care se aruncă la jocul de țurcă.

PIU interj. Cuvânt care imită piuitul puilor de pasăre. – Onomatopee.

PIU interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă piuitul puilor de pasăre.

PIU adv. (muz.) mai. ♦ ~ piano = mai încet; ~ allegro = mai repede. (< it. più)

PIU interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda strigătul puilor de pasăre). /Onomat.

Piu m. numele a 9 papi între cari cităm: PIU II (Enea Sylvius Piccolomini), celebru prin erudițiunea sa, confederă pe mai mulți principi în contra Turcilor (1459-1464); PIU V, înarma încontra Turcilor flota victorioasă dela Lepante (1566-1572); PIU VII, sacră pe Napoleon I împărat (1800-1823); PIU IX, văzu Vaticanul despuiat de puterea-i temporală și Roma devenind capitala regatului Italian (1846-1878).

piu/piu-piu (despre pui) [piu pron. piŭ] interj.

piu/piu-piu (despre pui) [piu pron. pĭu] interj.

piu/piu-piu (pentru pui) interj.

piu-piu v. piu

piu interj. – Imită glasul puilor și al unor păsări. – Megl. piu. Creație expresivă, cf. fiu, chiu, it. pio, pigolare, sp. pio. – Der. piui, vb. (a ciripi); piuit, s. n. (sunetul scos de pui); piuitor, adj. (care piuie); piuială, (var. piuitură), s. f. (piuit); pirui, vb. (a cînta în triluri, a ciripi); piruit, s. n. (ciripit); piura, vb. (Trans. de S., a se lamenta), cf. mr. chiurare, pe care Pascu, I, 63, îl lega de un lat. *pipiulāre, ipoteză fără necesitate. Cf. Pușcariu 1328.

piu, pie, adj. (reg.) pios.

piu, piuri, s.n. (reg.) 1. băț scurt ascuțit la ambele capete cu care se joacă copiii țurca. 2. țurcă.

più (adj. it. „mai”), cuvânt care arată o intensificare a indicației pe care o precede (Ex.: p. forte, „mai tare”; p. mosso, „mai mișcat”; p. largo „mai rar” etc.).

PIU cuvînt onomatopeic și subst. „țurcă”; cf. piu subst. 1. Piu b., dobr. (RI XI 205). 2. Piuța, C. (Ocina). 3. Piușă b., ard. sec. al XVIII-lea.