PIU interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită piuitul puilor de pasăre. – Onomatopee.

piu³, pie a [At: MUREȘANU, P. 96/19 / Pl: pii / E: lat pius] (Ltm; Trs) 1-5 Pios (1-5). corectat(ă)

piu¹ i [At: DDRF / E: fo] 1 (Are) Cuvânt care redă strigătul puilor de pasăre. 2 (Mun; cu „u” prelungit) Cuvânt care redă zgomotul unui glonț sau vâjâitul unei ghiulele prin aer.

piu² s [At: ALR SN V, h 1301/102 / Pl: nct / E: nct] 1 (Trs; șîcs de-a ~l, la ~) Țurcă. 2 (Trs) Băț scurt, ascuțit la ambele capete, care se aruncă la jocul de țurcă.

PIU interj. Cuvânt care imită piuitul puilor de pasăre. – Onomatopee.

PIU interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă piuitul puilor de pasăre.

PIU adv. (muz.) mai. ♦ ~ piano = mai încet; ~ allegro = mai repede. (< it. più)

PIU interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda strigătul puilor de pasăre). /Onomat.

Piu m. numele a 9 papi între cari cităm: PIU II (Enea Sylvius Piccolomini), celebru prin erudițiunea sa, confederă pe mai mulți principi în contra Turcilor (1459-1464); PIU V, înarma încontra Turcilor flota victorioasă dela Lepante (1566-1572); PIU VII, sacră pe Napoleon I împărat (1800-1823); PIU IX, văzu Vaticanul despuiat de puterea-i temporală și Roma devenind capitala regatului Italian (1846-1878).

piu/piu-piu (despre pui) [piu pron. piŭ] interj.

piu/piu-piu (despre pui) [piu pron. pĭu] interj.

piu/piu-piu (pentru pui) interj.

piu-piu v. piu

piu interj. – Imită glasul puilor și al unor păsări. – Megl. piu. Creație expresivă, cf. fiu, chiu, it. pio, pigolare, sp. pio. – Der. piui, vb. (a ciripi); piuit, s. n. (sunetul scos de pui); piuitor, adj. (care piuie); piuială, (var. piuitură), s. f. (piuit); pirui, vb. (a cînta în triluri, a ciripi); piruit, s. n. (ciripit); piura, vb. (Trans. de S., a se lamenta), cf. mr. chiurare, pe care Pascu, I, 63, îl lega de un lat. *pipiulāre, ipoteză fără necesitate. Cf. Pușcariu 1328.

più (adj. it. „mai”), cuvânt care arată o intensificare a indicației pe care o precede (Ex.: p. forte, „mai tare”; p. mosso, „mai mișcat”; p. largo „mai rar” etc.).

PIU cuvînt onomatopeic și subst. „țurcă”; cf. piu subst. 1. Piu b., dobr. (RI XI 205). 2. Piuța, C. (Ocina). 3. Piușă b., ard. sec. al XVIII-lea.

piu, pie, adj. (reg.) pios.

piu, piuri, s.n. (reg.) 1. băț scurt ascuțit la ambele capete cu care se joacă copiii țurca. 2. țurcă.