16 definiții pentru pesimism


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

pesimism sn [At: MAIORESCU, CR. II, 301 / Pl: (rar) ~e / E: fr pessimisme, ger Pessimismus] 1 (Îoc optimism) Atitudine a omului care privește cu neîncredere viața și pe semenii săi și care consideră că toate situațiile au deznodământ fatal. 2 (Flz) Concepție potrivit căreia răul, iluzia, suferința predomină în lume și nu pot fi înlăturate, fiindu-i inerente. 3 Sentiment de tristețe, de amărăciune și de neliniște. 4 Stare sufletească de deprimare.

PESIMÍSM s. n. Tendința de a vedea mai ales latura nefavorabilă a lucrurilor; neîncredere în viitor. (Fil.) Atitudine opusă optimismului și care consideră că nu există niciun temei pentru speranță, iar fericirea se află dincolo de sfera experienței. ♦ Sentiment de tristețe, de amărăciune și de neliniște; stare sufletească de deprimare. – Din fr. pessimisme, germ. Pessimismus.

PESIMÍSM s. n. Atitudine a omului care privește cu neîncredere viața și pe semenii săi și care consideră că toate situațiile au un deznodământ fatal; concepție filozofică, opusă optimismului, potrivit căreia răul, iluzia, suferința predomina în lume și nu pot fi înlăturate, fiindu-i inerente. ♦ Sentiment de tristețe, de amărăciune și de neliniște; stare sufletească de deprimare. – Din fr. pessimisme, germ. Pessimismus.

PESIMÍSM s. n. (În opoziție cu optimism) Atitudine a omului care privește viața și pe semenii săi cu neîncredere, susținînd că existența omenească este condamnată la suferință, că năzuințele spre bine sînt zadarnice și că viața nu merită să fie trăită. Pesimismul e sentimentul cel mai omorîtor pentru omenire. IONESCU-RION, C. 87.

PESIMÍSM s.n. 1. (Op. optimism) Predispoziție de a vedea totul într-o lumină sumbră, deprimantă. 2. Trăsătură caracteristică ideologiei claselor pe cale de dispariție, care susține că viața omenească este iremediabil condamnată la suferință și că ea nu merită să fie trăită. [Cf. fr. pessimisme < lat. pessimus – superlativ al lui malus – rău].

PESIMÍSM s. n. 1. predispoziție de a vedea totul într-o lumină sumbră, deprimantă. 2. concepție filozofică potrivit căreia în lume predomină răul, suferința, absurdul. (< fr. pessimisme)

PESIMÍSM n. (în opoziție cu optimism) 1) Viziune asupra vieții dominată de deznădejde, de neîncredere în viitor și în oameni. 2) Concepție filozofică conform căreia în lume predomină răul ca trăsătură inerentă. 3) Stare sufletească de deprimare, de neliniște și amărăciune. /<fr. pessimisme, germ. Pessimismus

pesimism n. opiniunea pesimiștilor.

*pesimízm n. (d. lat. péssimus, foarte răŭ). Opiniunea celor ce văd toate în răŭ și li se pare că merg din ce în ce maĭ răŭ: pesimizmu luĭ Schopenhauer. V. optimizm.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

PESIMISM. Subst. Pesimism; deprimare, descurajare, demoralizare, demoralizație (înv.), desperare, desperație (înv.), deznădăjduire, deznădejde, dezolare, întristare, tristețe, depresiune (fig.), indispoziție, apăsare; melancolie, alean. Decepție, dezamăgire, deziluzie. Scepticism, neîncredere, îndoială, îndoire (înv.). Pesimist; sceptic. Adj. Pesimist; deprimat, descurajat, demoralizat; desperat, deznădăjduit; dezolat, întristat, trist, indispus, melancolic. Decepționat, dezamăgit, deziluzionat. Sceptic, neîncrezător. Deprimant, descurajator, demoralizant, demoralizator; dezolant (livr.), dezolator (rar), întristător. Vb. A fi pesimist, a vedea totul în negru. A deveni pesimist, a cădea în pesimism. A (se) deprima, a (se) descuraja, a (se) demoraliza; a despera, a-și pierde orice speranță, a deznădăjdui, a-și pierde orice nădejde; a dezola (livr.); a (se) întrista, a deveni melancolic, a cădea în melancolie. A decepționa, a dezamăgi, a deziluziona. A deveni sceptic, a-și pierde încrederea în..., a nu crede în.... V. deznădejde, necaz, supărare, temperament, tristețe.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

pesimísm s. n. 1. Concepție filozofică asemănătoare budismului, promovată de filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860), care neagă existența lui Dumnezeu și susține că la temelia universală stă o voință oarbă, iar în lume precumpănesc răul și suferința, de care omul nu se poate elibera decât prin renunțarea la orice plăcere și ajungerea în nirvana. 2. Tendința de a vedea numai partea negativă a lucrurilor, considerând că totul merge din rău în mai rău. – Din fr. pessimisme, germ. Pessimismus.

PESIMÍSM (< fr., germ. {i}; {s} lat. pessimus „cel mai rău”) s. n. 1. Tendință de a vedea mai ales latura nefavorabilă a lucrurilor; neîncredere în viitor; stare de spirit a omului care privește viața, viitorul și pe semenii săi cu neîncredere. ♦ Stare de deprimare, de tristețe și amărăciune. 2. (FILOZ.) Atitudine opusă optimismului, și care consideră că nu există nici un temei pentru speranță, iar fericirea se află dincolo de sfera experienței. P. este reflectat în tradiția orfico-pitagoreică, unde existența pământească era privită ca o perioadă de penitență; în învățăturile unor religii orientale îndeosebi în budism, care susține renunțarea la dorință și retragerea completă din lume; într-o măsură, în creștinism, prin accentuarea păcatului căderii și a osândei veșnice predeterminate; în doctrinele filozofice din Europa sec. 19, în special la Shopenhauer care afirma că viața este suferință fără sfârșit, la Nietzsche, dar și în sec. 20, la filozofi care au ca teme centrale moartea, neantul și angoasa (Heidegger, Sartre).

Intrare: pesimism
substantiv neutru (N29)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • pesimism
  • pesimismul
  • pesimismu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • pesimism
  • pesimismului
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)