PENITENT, -Ă, penitenți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face penitență (1); pocăit. 2. Adj. Care aparține penitentului (1), de penitent. – Din fr. pénitent, lat. poenitens, -ntis.

PENITENȚĂ, penitențe, s. f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă cuiva preotul la spovedanie, pentru ispășirea păcatelor și care constă mai ales în post și rugăciuni; canon, p. ext. privațiune (de ordin fizic, material); viață aspră pe care și-o impune cineva. 2. Pocăință. – Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza.

penitent, ~ă [At: NEGULICI / Pl: ~nți, ~e / E: fr pénitent, lat poenitens] 1-2 smf Persoană căreia îi pare rău de păcatele săvârșite (și care, pentru a și le ispăși, se supune unor privațiuni sau pedepse) Si: pocăit. 3-4 a (Rar) (Ca) de penitent (1).

penitență sf [At: CALENDARIU (1794), 30/15 / V: (înv) ~ție, ~tință / Pl: ~țe / E: lat poenitentia, fr pénitence, it penitenza] 1 (Rar) Pocăință. 2 (Bis) Pedeapsă, constând mai ales din post și rugăciuni, impusă de preot, în urma spovedaniei celui care a păcătuit Si: canon. 3 (Spc) Privațiuni și chinuri trupești pe care unii călugări și le impun, ducând o viață ascetică. 4 (Pex) Viață ascetică, plină de privațiuni, pe care și-o impune cineva. 5 (Pgn) Pedeapsă (2). 6 (Rar; îs) Haine (sau straie) de ~ Haine negre din țesătură groasă, purtate de călugării asceți care practică penitența (3). 7 (Îe) A face ~ A executa canonul impus de preotul confesor pentru ispășirea păcatelor. 8 (Fig; rar) Privațiuni cauzate de sărăcie. 9 Abstinență.

penitenție sf vz penitență

PENITENT, -Ă, penitenți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Credincios care se supune penitenței (1). 2. Adj. Care aparține penitentului (1), de penitent. – Din fr. pénitent, lat. poenitens, -ntis.

PENITENȚĂ, penitențe, s. f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă cuiva preotul la spovedanie, pentru ispășirea păcatelor; canon, p. ext. privațiune (de ordin fizic, material); viață aspră pe care și-o impune cineva. 2. (Livr.) Pocăință. – Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza.

PENITENT, -Ă, penitenți, -te, s. m. și f. Persoană care face penitență; cel care se căiește de păcate; pocăit. Mîinile iertării... se împreunară pe capul penitentei. GALACTION, O. I 203.

PENITENȚĂ, penitențe, s. f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă dată de duhovnic la spovedanie (sau pe care și-o impune cineva), pentru ispășirea păcatelor (v. canon); p. ext. privațiune. 2. Pocăință.

PENITENT, -Ă s.m. și f. Cel care se căiește, care face penitență; pocăit. [Cf. fr. pénitent, lat. poenitens].

PENITENȚĂ s.f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă (pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă preotul) pentru ispășirea și iertarea păcatelor; canon; (p. ext.) privațiune. 2. Căință, pocăință. [Cf. lat. paenitentia, fr. pénitence, it. penitenza].

PENITENT, -Ă s. m. f. cel care face penitență; pocăit. (< fr. pénitent, lat. paenitens)

PENITENȚĂ s. f. 1. pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă preotul pentru ispășirea păcatelor; canon. 2. pocăință. (< fr. pénitence, lat. paenitentia, it. penitenza)

PENITENT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Persoană supusă unei penitențe. /<fr. pénitent, lat. poenitens, ~ntis

PENITENȚĂ ~e f. rel. 1) Pedeapsă impusă de biserică pentru ispășirea păcatelor; canon. 2) Mărturisire a păcatelor cu scopul de a le ispăși; pocăință. /<lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza

penitent a. 1. care se căiește; 2. care face penitență.

penitență f. 1. căință; 2. pedeapsă impusă de preot penitentului.

*penitént, -ă adj. (lat. páenitens, -éntis; fr. pénitent). Care face penitență, care se căĭește de păcate: un om penitent. Dedicat penitențeĭ: vĭață penitentă. S. m. și f. Un penitent.

*peniténță f., pl. e (lat. poenitentia, fr. pénitence). Căință, regret adînc de păcatele comise. A face penitență, a te căi supunîndu-te unor chinurĭ (lucru inútil!) saŭ făcînd fapte bune în speranță că Dumnezeŭ îțĭ va ĭerta păcatele.

penitent adj. m., s. m., pl. penitenți; adj. f., s. f. penitentă, pl. penitente

penitență s. f., g.-d. art. penitenței; pl. penitențe

penitent adj. m., s. m., pl. penitenți; adj. f., s. f. penitentă, pl. penitente

penitență s. f., g.-d. art. penitenței; pl. penitențe

penitent s. m.. adj. m., pl. penitenți; f. sg. penitentă, pl. penitente

penitență s. f., g.-d. art. penitenței; pl. penitențe

PENITENȚĂ s. v. căință, condamnare, mustrare, osândă, părere de rău, pedeapsă, pocăință, regret, remușcare.

PENITENȚĂ s. (BIS.) canon, pedeapsă, (înv.) podvig. (~ dată de preot unui credincios, pentru iertarea păcatelor.)

penitență s. v. CĂINȚĂ. CONDAMNARE. MUSTRARE. OSÎNDĂ. PĂRERE DE RĂU. PEDEAPSĂ. POCĂINȚĂ. REGRET. REMUȘCARE.

PENITENȚĂ s. (BIS.) canon, pedeapsă, (înv.) podvig. (~ dată de preot unui credincios, pentru iertarea păcatelor.)