PENITENT, -Ă, penitenți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face penitență (1); pocăit. 2. Adj. Care aparține penitentului (1), de penitent. – Din fr. pénitent, lat. poenitens, -ntis.

penitent, ~ă [At: NEGULICI / Pl: ~nți, ~e / E: fr pénitent, lat poenitens] 1-2 smf Persoană căreia îi pare rău de păcatele săvârșite (și care, pentru a și le ispăși, se supune unor privațiuni sau pedepse) Si: pocăit. 3-4 a (Rar) (Ca) de penitent (1).

PENITENT, -Ă, penitenți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Credincios care se supune penitenței (1). 2. Adj. Care aparține penitentului (1), de penitent. – Din fr. pénitent, lat. poenitens, -ntis.

penitent a. 1. care se căiește; 2. care face penitență.

*penitént, -ă adj. (lat. páenitens, -éntis; fr. pénitent). Care face penitență, care se căĭește de păcate: un om penitent. Dedicat penitențeĭ: vĭață penitentă. S. m. și f. Un penitent.

penitent adj. m., s. m., pl. penitenți; adj. f., s. f. penitentă, pl. penitente

penitent adj. m., s. m., pl. penitenți; adj. f., s. f. penitentă, pl. penitente

penitent s. m.. adj. m., pl. penitenți; f. sg. penitentă, pl. penitente