PENITENT, -Ă, penitenți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face penitență (1); pocăit. 2. Adj. Care aparține penitentului (1), de penitent. – Din fr. pénitent, lat. poenitens, -ntis.

penitent, ~ă [At: NEGULICI / Pl: ~nți, ~e / E: fr pénitent, lat poenitens] 1-2 smf Persoană căreia îi pare rău de păcatele săvârșite (și care, pentru a și le ispăși, se supune unor privațiuni sau pedepse) Si: pocăit. 3-4 a (Rar) (Ca) de penitent (1).

PENITENT, -Ă, penitenți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Credincios care se supune penitenței (1). 2. Adj. Care aparține penitentului (1), de penitent. – Din fr. pénitent, lat. poenitens, -ntis.

PENITENT, -Ă, penitenți, -te, s. m. și f. Persoană care face penitență; cel care se căiește de păcate; pocăit. Mîinile iertării... se împreunară pe capul penitentei. GALACTION, O. I 203.

PENITENT, -Ă s.m. și f. Cel care se căiește, care face penitență; pocăit. [Cf. fr. pénitent, lat. poenitens].

PENITENT, -Ă s. m. f. cel care face penitență; pocăit. (< fr. pénitent, lat. paenitens)

PENITENT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Persoană supusă unei penitențe. /<fr. pénitent, lat. poenitens, ~ntis

*penitént, -ă adj. (lat. páenitens, -éntis; fr. pénitent). Care face penitență, care se căĭește de păcate: un om penitent. Dedicat penitențeĭ: vĭață penitentă. S. m. și f. Un penitent.

penitent adj. m., s. m., pl. penitenți; adj. f., s. f. penitentă, pl. penitente

penitent adj. m., s. m., pl. penitenți; adj. f., s. f. penitentă, pl. penitente