pecingine sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) păgingii, ~gănă, ~gene, ~gin sn, ~nă, pepi~, pici~, pipingen sn, pipingină, pipi~ / Pl: ~ni / E: ml petigo, -ginis] 1 Nume popular dat mai multor boli de piele contagioase, caracterizate prin erupții cu bășicuțe, care, uscându-se, lasă niște pete scorțoase ce provoacă mâncărimi Si: (pop) cur-de-găină. 2 (Pgn) Eczemă. 3 (Pgn) Spuzeală (1). 4 (Îe) A se întinde (sau, rar, a se răspândi, a cuprinde etc.) ca ~a (sau, rar, ca o ~ ca ~nile) A se propaga foarte mult, nestăvilit, pretutindeni. 5 (Îs) ~ rea Pelagră. 6 (Reg) Om obraznic, care se întinde la vorbă. 7 (Fig) Porțiune de teren într-o semănătură cu vegetația dispărută din cauza plantelor parazite sau a unei boli. 8 (Fig) Pată de mucegai, de igrasie sau de murdărie pe un zid, pe o clădire etc. 9 (Bot; Ban; îf pecingină) Garofiță (Dianthus carthusianorum).

PECINGINE, pecingini, s. f. 1. Boală de piele, contagioasă, care se manifestă prin erupții de bășicuțe (mai ales pe față, pe ceafă și pe mîini) și care, uscîndu-se, formează o coajă ce produce mîncărime; spuzeală. Dormea pe pămîntul gol... cu trupul fript din creștet pînă în tălpi de pecingine murdară. CARAGIALE, S.76. ◊ Fig. Cîrduri de ciori – Neagră pecingine, Flori de funingine Zboară subt nori. TOPÎRCEANU, P. 219. ◊ Expr. A se întinde (sau a se răspîndi, a cuprinde, a prinde) ca pecinginea (sau ca o pecingine, ca pecinginile) = a se lăți,a se propaga nestăvilit pretutindeni. Sărăcia, nevoile au cuprins ca pecinginea bătătura bordeiului fiecăruia, au ajuns pînă-n ceaunul și-n așternutul țăranului. GALAN, Z. R. 196. Limba patriei se împestriță, formînd un gerg, ce se întinse ca o pecingine. NEGRUZZI, S. I 278. 2. Fig. Porțiune de teren într-o semănătură (mas ales de trifoi), de pe care a dispărut vegetația din cauza unor plante parazite. Grîul s-a ars, chircit, cu un singur nod în pai, rar și cu pecingini goale în lan. C. PETRESCU, R. DR. 151. ♦ Pată de mucegai sau de murdărie (pe o clădire, pe un zid vechi). Nu vedea bolta gangului afumat cu slute crăpături și pecingini. C. PETRESCU, A. R. 25. N-am mai văzut atunci decît măreața realitate a splendidului monument, curățat cu o minunată măiestrie de pecinginea uricioasă cu care îl năclăise secolii... de nepăsare. ODOBESCU, S. II 502. – Variante: pecingină, pecingene (ARDELEANU, D. 14), picingene (ȘEZ. VI 50), picingine (CONTEMPORANUL, IV 505) s. f.

PECINGINE ~i f. 1) Boală contagioasă a pielii manifestată prin erupții, care, uscându-se, provoacă mâncărime și formează o crustă, care apoi se cojește, lăsând pete albicioase. * A se întinde (sau a se răspândi) ca ~ea a se extinde peste tot. 2) fig. Rău care capătă o amploare din ce în ce mai mare. 3) Petic de pământ cultivat de pe care a pierit vegetația; loc gol într-o semănătură. 4) Pată de igrasie sau de mucegai pe un zid. /<lat. petigo, ~ginis

pecingine f. erupțiune de bășicuțe, eczemă: se întinde ca pecinginea. [Lat. (IM)PETIGINEM].

pecíngine f. (lat. pĕtigo, petiginis, id.). O boală de pele caracterizată pin beșicuțe și cojĭ pe față, ceafă și dosu mînilor. Fig. A se întinde ca pecinginea, a se întinde grozav, vorbind de un răŭ: Jidaniĭ s’aŭ întins ca pecinginea. V. impetigine.

păgingii sf vz pecingine

pecingână sf vz pecingine

pecingene sf vz pecingine

pecingin sn vz pecingine

pecingină sf vz pecingine

pepigine sf vz pecingine

picingine sf vz pecingine

pipingen sn vz pecingine

pipingină sf vz pecingine

pipingine sf vz pecingine

PECINGENE s. f. v. pecingine.

PECINGINĂ s. f. v. pecingine.

PICINGENE s. f. v. pecingine.

PICINGINE s. f. v. pecingine.

pecingine s. f., g.-d. art. pecinginii; pl. pecingini

pecingine s. f., g.-d. art. pecinginii; pl. pecingini

pecingine s. f., g.-d. art. pecinginii; pl. pecingini

pecingine

PECINGINE s. (MED.) 1. (pop.) cur-de-găină. 2. eczemă.

PECINGINE s. (MED.) 1. (pop.) cur-de-găină. 2. eczemă.

BURUIANĂ-DE-PECINGINE s. v. rostopască.

PECINGINE REA s. v. pelagră.

buruiană-de-pecingine s. v. ROSTOPASCĂ.

pecingine rea s. v. PELAGRĂ.

pecingine (pecingini), s. f. – Eczemă, boală de piele. Lat. pĕtῑgĭnem, formă populară a lui impĕtῑgo (Pușcariu 1294; Candrea-Dens., 1364; REW 4306; Graur, Rom., LIII, 201). – Der. pecingina, vb. (a contracta o pecingine); pecinginos, adj. (cu pecingine).