15 definiții pentru „paradigmă”   declinări

PARADÍGMĂ, paradigme, s. f. 1. Ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Tablou al formelor unui cuvânt, dat ca model pentru flexiunea unei părți de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părți de vorbire. 2. (Înv.) Exemplu, model; pildă; învățătură. – Din lat. paradigma, ngr. parádigma.

PARADÍGMĂ, paradigme, s. f. 1. Totalitate a formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Tablou al formelor unui cuvânt, dat ca model pentru flexiunea unei părți de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părți de vorbire. 2. (Înv.) Exemplu, model; pildă; învățătură. – Din lat. paradigma, ngr. parádigma.

PARADÍGMĂ, paradigme, s. f. 1. Ansamblul formelor flexionare ale unei părți de vorbire. Un caz puțin deosebit este acela al verbului romînesc «a vrea», «a voi», care amestecă în paradigmă forme de origine latină și forme de origine slavă. GRAUR, F. L. 170. 2. (Învechit) Exemplu, pildă, model. Dacă voi ați fi urmat paradigma acestei istorioare, nu erați să vă plîngeți acum. FILIMON, C. 167.

paradígmă s. f., g.-d. art. paradígmei; pl. paradígme

paradígmă s. f., g.-d. art. paradígmei; pl. paradígme

PARADÍGMĂ s. v. exemplu, învățătură, model, pildă.

PARADÍGMĂ s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Ansamblu de termeni, aparținând aceleiași categorii gramaticale, care se pot substitui unul cu altul. 2. (Rar) Exemplu, model. [< fr. paradigme].

PARADÍGMĂ s. f. 1. (la Platon) lumea ideilor, prototip al lumii sensibile în care trăim. ◊ principiu care distinge legăturile și opozițiile fundamentale între câteva noțiuni dominante cu funcție de comandă și control al gândirii. ◊ caz exemplar, model, prototip, situație ideală. 2. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. ◊ ansamblu de termeni, aparținând aceleiași clase morfosintactice sau semantice, care se pot substitui unul cu altul. (< fr. paradigme, lat. paradigma, gr. paradeigma)

paradígmă (paradígme), s. f. – Model, exemplu, tip. – Mr. paradigmă. Mgr. παράδειγμα. Sec. XVIII, cf. Gáldi 518.

PARADÍGMĂ ~e f. lingv. 1) Ansamblu asociativ de elemente ale limbii aparținând aceleiași clase morfo-sintactice sau/și semantice, care posedă între ele relații virtuale de substituție. 2) Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. 3) Model de declinare sau de conjugare. /<lat. paradigma, ngr. parádigma

paradigmă f. 1. pildă: paradigma acestei istorioare FIL.; 2. exemplu gramatical.

*paradígmă f., pl. e (vgr. parádeigma). Exemplu, tip, model de declinare saŭ de conjugare în gramatică.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

paradígmă s. v. EXEMPLU. ÎNVĂȚĂTURĂ. MODEL. PILDĂ.

PARADÍGMĂ s. f. (‹ fr., lat.; {s} gr. paradeigma „exemplu, model”) s. f. 1. Ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Tablou al formelor unui cuvânt dat ca model pentru flexiunea unei părți de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părți de vorbire. 2. (Înv.) Exemplu, model, pildă. 3. (În filozofia științei, expres legat de Th. Kuhn) Set de asumpții de fond, de concepte, rezultate și proceduri, un mod global de a privi fenomenele, instituit, de regulă, de anumite opere științifice, în cadrul căruia se desfășoară cercetarea („știința normală”) într-o comunitate științifică și într-o epocă istorică. O p. este schimbată atunci când apar anomalii și disfuncționalități care nu mai pot fi rezolvate în cadrul ei.

PARADÍGMĂ s. f. (< fr. paradigme, cf. lat. paradigma, gr. paradigma „model”): 1. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. Se vorbește astfel despre p. substantivului, a adjectivului și a verbului (mai ales). Paradigmaticul se află, în text, în raport de solidaritate indisolubilă cu sintagmaticul (v. sintágmă). 2. orice clasă de elemente lingvistice, indiferent de principiul care guvernează reunirea acestora. În concepția lui Ferdinand de Saussure p. reprezintă niște „grupuri asociative”, în care componentele (cuvintele evocate în memorie de un alt cuvânt) sunt reunite doar prin asociații de idei. Relațiile dintre p. grupate în sistemul limbii reprezintă axa paradigmatică. Sunt considerate ca aparținând aceleiași p. două sau mai multe unități lingvistice care se pot înlocui în cadrul aceleiași sintagme. După Roman Jakobson, interpretarea oricărei unități lingvistice presupune în fiecare moment comparația cu elementele asemănătoare, existente în cadrul aceleiași p. care ar putea s-o substituie, precum și raportarea la unitățile coexistente, care aparțin aceleiași sintagme. În felul acesta, sensul oricărui cuvânt ar fi determinat simultan atât de amintirea cuvintelor care i-ar fi putut lua locul în enunț, cât și de influența cuvintelor înconjurătoare din cadrul enunțului.