PALATIN², -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal (1). – Din fr. palatin.

PALATIN¹, palatini, s. m. (în Evul Mediu, în Europa Apuseană) Titlu dat unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curtea sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; reprezentant al împăraților germani pe lângă curtea vasalilor acestora; vicerege în Ungaria medievală; titlu purtat de guvernatorul unei provincii în Polonia medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin1 sau unui palatinat, privitor la un palatin1 sau la un palatinat. – Din lat. paltinus, it. palatino, fr. palatin.

palatin¹, ~ă a [At: KRETZULESCU, A. 107/22 / Pl: ~i, ~e / E: fr palatin] (Atm) 1-11 Palatal (1-11). 12 (Îs) Vălul ~ Vălul palatului² (2).

palatin², ~ă [At: ȘINCAI, HR. I, 390/37 / Pl: ~i, ~e / E: fr palatin] 1 sm Titlu dat, în orânduirea feudală, unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curtea sau la palatul¹ unui mare senior. 2 sm Principe posesor al unui palatinat. 3 sm Guvernator al unei provincii în Germania sau în Polonia. 4 sm Vicerege în Ungaria. 5-8 sm Persoană care avea titlul de palatin (1-4). 9-12 a Care aparține unui palatin² (5-8). 13-16 a Privitor la un palatin² (5-8). 17 a Care ține de un palatinat (5). 18-19 sn, a (Rasă de porci) originară din palatinatul Podoliei, cu greutate mare Si: podolian.

PALATIN¹, palatini, s. m. Titlu dat, în evul mediu, în Europa, unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curte sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; guvernator al unei provincii în Germania sau în Polonia medievală; vicerege în Ungaria medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin¹ sau unui palatinat, privitor la un palatin¹ sau la un palatinat. – Din lat. palatinus, it. palatino, fr. palatin.

PALATIN², -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal. – Din fr. palatin.

PALATIN¹, palatini, s. m. Mare demnitar în sistemul feudal apusean, de obicei guvernator al unei provincii. Carol văzuse pre palatinul Stanislav Leșcinski cînd îi fusese trimis deputat de confederația Varșoviei. Junele palatin plăcu cuceritorului șved. NEGRUZZI, S. I 177. [Tîrgul] are încă o grădină, cu un palat mare, împodobit cu tot felul de flori și copaci... a grafului Alfred de Potoski, unul din cei mai bogați palatini leșăști. KOGĂLNICEANU, S. 7.

PALATIN², -Ă, palatini, -e, adj. Al cerului-gurii, al palatului¹. Văl palatin. ▭ Cavitatea nazală este despărțită de cea bucală printr-un perete osos format din oasele palatine, continuate cu vălul palatului. ANATOMIA 67.

PALATIN s.m. Mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ♦ Guvernator al unei provincii. V. paladin. [< lat. palatinus].

PALATIN, -Ă adj. Al cerului gurii, al palatului; palatal. [< fr. palatin].

PALATIN¹ I. s. m. mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ◊ guvernator al unei provincii. II. adj. referitor la palatin¹ (I) sau la palatinat. (< fr. palatin, lat. palatinus)

PALATIN², -Ă adj. referitor la cerul gurii, din regiunea palatului; palatal. ◊ (s. n.) os pereche în porțiunea posterioară a feței, la formarea palatului dur. (< fr. palatin)

PALATIN¹ ~i m. (în evul mediu; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Mare demnitar (de obicei, la curtea unui rege sau a unui mare senior). /<fr. palatin

PALATIN² ~ă (~i, ~e) v. PALATAL. ◊ Boltă ~ă cerul gurii. /<fr. palatin

PALATIN³ ~ă (~i, ~e) Care ține de palatin sau de palatinat; propriu palatinului sau palatinatului. /<fr. palatin

palatin m. 1. vice-rege în Ungaria; 2. guvernator de provincie în Polonia: o curte ’mpărătească de neaoși palatini AL.; ║ a. 1. ce ține de un palatin: în casa palatină AL.; 2. ce ține de Palatinat: trupe palatine.

Palatin (Muntele) m. una din cele 7 coline ale Romei antice, la S. de Forul.

1) *palatín, -ă adj. (lat. palatinus, d. palatium, palat. V. paladin). De la palatu împăraților romanĭ: garda palatină. Care avea vre-un oficiŭ la palatu suveranuluĭ, vorbind de senioriĭ din evu mediŭ și maĭ în coace: conțiĭ palatinĭ aĭ Angliiĭ. Dela palatu luĭ Carol cel Mare: școala palatină. Din Palatinat (numele a doŭă state din vechĭu imperiu germanic): contele palatin al Rinuluĭ, electoru palatin, o principesă palatină (femeĭe saŭ fiĭcă de conte saŭ de elector palatin). S. m. Vicerege al Ungariiĭ odinioară. Guvernator al uneĭ provinciĭ în regatu Poloniiĭ. Locuitor din Palatinat. Palatină s. f. Blană pe care femeile o poartă pe umerĭ (după moda principeseĭ palatine, [Carlota Elisabeta a Bavariiĭ, a doŭa nevastă a duceluĭ de Orléans] la 1676).

2) *palatín, -ă adj. (fr. palatin, d. lat. palatum, ceru guriĭ). Anat. Al ceruluĭ guriĭ, al palatuluĭ: bolta palatină.

!palatin³ (referitor la cerul gurii) adj. m. (+ s. n.: vălul ~); palatină (bolta ~), pl. palatine

palatin⁴ (referitor la palatin¹/la palatinat) adj. m. (conte ~), pl. palatini; f. palatină (gardă ~), pl. palatine corectat(ă)

+palatin² (os) s. n., pl. palatine

palatin¹ (demnitar) s. m., pl. palatini

palatin¹ adj. m., pl. palatini; f. palatină, pl. palatine

palatin² s. m., pl. palatini

palatin (anat., ist.) adj. m., s. m., pl. palatini; f. sg. palatină, pl. palatine

PALATÍN² (< fr.; {s} lat. palatum „cerul gurii”) adj. Care aparține palatului¹. ◊ Boltă p. = boltă. ◊ Văl p. = porțiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, bolta p. și care se termină cu o prelungire, numită uvulă. ◊ Os. p. = os pereche care completează partea posterioară a palatului. ◊ Apofiza p. = una dintre apofizele maxilarului superior.

PALATÍN³ (< fr.) s. m. Rasă de porci locală, primitivă, originară din Palatinul Podoliei, cu masă corporală mare, crescută în trecut pe scară largă mai ales în SE României.

PALATIN adj. (ANAT.) palatal. (Regiunea ~.)

PALATIN adj. (ANAT.) palatal. (Regiunea ~.)

palatín, palatine, s.m. (arh.) (în Evul Mediu) Demnitar la curtea unui rege sau al unui mare senior: „În cele din urmă au dat scrisoarea de față prin palatinul trimis de noi” (Mihaly, 1900: 53; dipl. 20). – Din lat. palatinus, it. palatino, fr. palatin (Scriban, DEX).